De-a v-ati ascunselea

Lorelei

2011-11-22T07:28:00.000+02:00

Anything

2011-11-09T08:06:00.002+02:00

Axioma fericirii

2011-09-11T16:39:00.008+03:00

Se ia o foaie de hartie (foaia numarul 1) si se cantareste. Se scrie cifra rezultata pe o alta foaie de hartie (foaia numarul 2).
Se ia foaia de hartie 1 si i se aplica cu pixul un punct.
Se cantareste din nou.
Se scrie cifra pe foaia numarul doi.
Se face diferenta intre cele doua cifre .
Ce reprezinta rezultatul?
O particula de Univers. O particula care se naste, rade, mananca, munceste , iubeste si moare.

Last post, Last call, Last dream

2011-06-21T21:47:00.001+03:00

In afara lumii

2010-12-31T09:30:00.000+02:00

Pentru ca este ultima zi a acestui an, as vrea sa o inchei cu un articol pe care l-am citit zilele acestea si care mi se pare impresionant. Merita sa il citim si sa purtam morala in noi pe parcursul anilor ce vor veni.

Incepem sa facem pasi tot mai repezi prin viata si daca pana acum nimeni si nimic nu ne putea face macar sa ne gandim la ziua de maine, daca totul era trait "acum" pentru ca zile de "maine" vor tot fi, lucrurile incep sa se cam schimbe iar problemele, intrebarile si planurile de viitor se intensifica pe zi ce trece. Ne cautam tot mai frenetic locul. Cine, unde, cum suntem?

Iata articolul, asa cum l-am citit si eu:

"The world is a fucked up place!". Nu imi aduc aminte in ce film am auzit aceasta replica, dar e probabil ceea ce ii motiveaza pe oamenii din fotografiile lui David Monteleone, pe vissarioniti, sa isi gaseasca refugiul in afara societatii moderne, in afara sistemului concurential, in afara lumii si a obiceiurilor ei.

Astfel de comunitati, ca aceea fotografiata de italianul Monteleone au existat dintotdeauna, de la esenieni la paulicieni, la mormoni sau martorii lui Yehova. Unii au preferat izolarea de societate, altii au continuat sa traiasca in mijlocul acesteia conform perceptelor impuse de comunitatea din care fac parte. Vissarionitii si-au urmat liderul intr-o comunitate izolata. Cat de aproape de adevar i-a dus asta, cat de liberi au devenit, cat de luminati, cat de mantuiti? Imi place extraordinar de mult ideea de a iesi in afara cercului inchis, de a evada din matricea societatii, de a deveni martor, observator. Abia din afara poti, de exemplu, vedea absurditatea necesitatii de a te lasa amprentat la schimbarea actelor de identitate sau a pasaportului. Amprentarea e o metoda de control a regimurilor totalitariste, evreii erau amprentati la intrarea in lagare, e o metoda de urmarire a infractorilor, a puscariasilor. Acum toata lumea se lasa amprentata cu o lipsa de reactie vecina cu imbecilitatea, la realizarea buletinului, a pasaportului, iar mai nou la intrarea in minunatele State Unite sau in Japonia. Ma transforma acest gen de observatii intr-un adept al unei secte sau al unei comunitati? Nu. Cred intr-un singur lucru, in libertatea interioara, iar pentru atingerea acesteia nu e nevoie sa plec niciunde; deocamdata pot doar refuza amprentarea.

Am citit de curand o definitie extraordinara a libertatii: "Esti liber atunci cand cel care observa din interiorul tau este egal cu cel care face." Si aici intervine problema, pentru ca societatea de astazi e un mediu atat de otravit, din cauza concurentei, din cauza institutiilor defecte, din cauza ambitiei, incat celui care observa, martorului, constiintei, sufletului, spuneti-i cum vreti, i s-a pus calus, a fost adormit, iar fraiele le-a preluat in intregime cel care face, cel care actioneaza, supravietuitorul, egoul. Societatea nu are nevoie de oameni spirituali, de iubire si compasiune, ci de invingatori, de concurenti feroce, care sa propulseze economia, capitalismul si ideea de tot mai mult. Societatea promoveaza dezechilibrul interior, pentru ca doar astfel poti fi condus usor.

Ideea e insa ca ego-ul nu poate exista in lipsa unui sistem concurential, in lipsa confruntarilor, in absenta dorintelor de tot mai mult, iar aici se pare ca o comunitate ca cea a visarionitilor ofera un cadru mult mai prielnic evolutiei spirituale, dar asta nu ofera nici o garantie. Nu sunt insa un adept al acestei metode. Sunt adept al constientizarii, al observatiei precise si al reactiei rapide. Sunt un adept al aducerii luminii in intuneric, al meditatiei in piata publica, al bascularii intre singuratatea auto-impusa si societate.

Imi place extraordinar de mult o scurta povestioara. Un imparat vestit si-a trimis baiatul ajuns la varsta maturitatii la cel mai mare invatat pentru a capata instruire. Dupa trei ani, tanarul a devenit cel mai erudit elev al invatatului, o adevarata enciclopedie ambulanta. Extrem de mandru, tanarul s-a intors la tatal lui, imparatul, dornic sa ii arate acestuia nivelul intelectual la care se ridicase. In momentul in care l-a vazut, imparatul, un mare intelept, nu a parut deloc impresionat si i-a cerut pe loc, sa se intoarca la maestrul lui si sa invete ceea ce nu poate fi invatat. Trist si dezamagit, tanarul a facut cale intoarsa. Cand maestrul a auzit pentru ce l-a trimis imparatul inapoi, a zambit si i-a cerut tanarului sa ia cireada de vaci si sa mearga in padure, de unde sa nu se intoarca pana ce nu va invata ceea ce nu poate fi invatat. Timp de trei ani, de dimineata pana seara tanarul s-a chinuit ingrozitor sa incerce sa ajunga la aceasta intelepciune. Nu a reusit. Dezamagit el a abandonat orice efort si a inceput sa piveasca padurea si sa asculte pasarelele. La un moment dat, dupa o lunga perioada de timp pe care nu-l mai simtea cum trecea, unei vaci i s-a facut mila si i-a spus sa se intoarca. In momentul in care maestrul l-a vazut venind, a zambit fericit: intre privirea blanda a tanarului si a vacilor nu exista niciun fel de diferenta. Ego-ul disparuse. Cel care face devenise intre timp cel care observa. Era timpul pentru a se intoarce in societate. Fara aceasta lectie te poti izola in orice fel de comunitate, dar totul va fi disfunctional in interior.

Daca un betiv intra intr-o manastire, aceasta devine carciuma lui. Daca un calugar intra intr-o carciuma, aceasta devine manastirea lui. Nu conteaza unde ne aflam, ci ceea ce purtam in noi.

Harris Wallmen - Editorial, Photo Magazine, nr 58, decembrie 2010-ianuarie 2011 .

Face - book

2010-10-19T18:53:00.003+03:00

Am primit astazi un e-mail care a fost foarte pe gustul meu. Nu stiu exact cui ii apartin cele scrise (era un Fw:Fw:Fw:Fw:Fw:), insa il/o voi cita in cele ce urmeaza cu cea mai mare placere.

Viata lui Eminescu ar fi fost cu totul alta pentru ca nu ar mai fi avut nici o legatura cu Veronica Micle. Ar fi vazut pe profilul ei de Facebook ca e “in a relationship” si nu s-ar mai fi combinat cu ea. Maximum, i-ar fi dat like la vreo 2 poze.

“Miorita” nu ar mai fi existat pentru ca baciul moldovean ar fi intrat la banuieli cand vedea ca “baciul ungurean and baciul vrancean are now friends”.Si mai mult ar fi sesizat complotul vazand ca acestia doi ar fi dat like , plini de invidie la numarul de oi pe care el le avea in Farmville.

Chiar daca turcii erau “cata frunza , cata iarba”, Oamenii lui Mihai Viteazu ar fi fost mai multi.Ostenii nu ar mai fi fost chemati cu buciumul la lupta ci ar fi primit absolut toti, in timp util, urmatorul mesaj :”Mihai Viteazul invited you to join Calugareni fight”

“Tripla Alianta” s-ar fi format mult mai simpu..prin “send friend request”

O alta Sambata seara

2010-10-02T19:54:00.002+03:00

francis cabrel - Samedi Soir Sur LA Terre
Asculta mai multe audio diverse

Intrebari de Sambata seara

2010-09-18T22:23:00.008+03:00

Deunazi, dupa ce am discutat ceva vreme cu niste prieteni daca sa facem sau nu rezervare la restautrantul la care vroiam sa mergem, ne-am hotarat cu totii ca e mai bine sa facem. Zis si facut, unul dintre ei a pus mana pe telefon, a facut rezervarea, l-am auzit, apoi dintr-o data paru foarte confuz. Dupa ce a inchis era in continuare mirat. L-am intrebat ce se intamplase...

- Am o rugaminte la dumneavostra... Va rog mult ca deseara sa nu veniti in pantaloni de trening! Asta mi-a spus domnul cu care tocmai am vorbit. Dar e ok, avem rezervarea.

Acum, gandindu-ma retrospectiv la cele intamplate, imi dau seama de incurcatura creata si in minntea mea. Nu prea stiu cum sa o iau. Sa ma simt frustrata ca mersul in pantaloni de trening la restaurant (si accesoriile acestora- lantul de aur de la gat, gros de o palma, maieul alb care sta sa plesneasca pe mushii umflati cu pompa precum pieptii de pui din vitrina unui super-market, sapca de pe cap si BMW-ul din care se aud sunete disperate de manele ) e ceva care se intampla frecvent in Romania sau sa ma bucur ca cineva ia atitudine refuzand discret un astfel de prototip?

...

2010-09-08T08:27:00.002+03:00

Casute cu miros de povesti la feresti

2010-09-02T21:52:00.006+03:00

Se plimba linistit in prima dimineata insorita din acel an pe strazile abrupte. Piatra cubica se intindea cat vedeai cu ochii peste toate suisurile si coborasurile din oras dand un aspect medieval tacerii. Ce sanius trebuie sa fie aici iarna, isi spunea in sinea sa.

Cate un nor trecator se scurgea pe dinaintea ochilor netezindu-i fruntea. In trecerea sa creiona munti de gheata lasand cate o umbra de mirare pe obraji lui. Scutura grabit din cap de parca ar fi vrut sa arunce cat colo timpul ce tocmai patrunsese brutal, o data cu vaporii de roua, in toti porii sai.

Continua sa coboare pe stradutele inguste pe care aievea se amestecau aproape de perfectiune mirosul lemnului ars cu aroma celui proaspat lacuit. Un motan, singurul pe care-l vazuse pana atunci, statea tolanit la soare cu capul lenevind, aproape atarnat, pe o bordura si asa nu prea inalta. Desi era cea mai mare felina despre care avea cunostinta ca s-ar numi pisica, cu labutele mari cat ale unui caine si mustatile lungi cat firele lui de par (si nu era deloc proaspat tuns), s-a aplecat si si-a permis sa-l mangaie pe Morocanos de cateva ori pe blanita moale si roscovana.

Se ridica apoi pentru a-si continua trecerea prin orasul aproape adormit. La fereastra de peste drum, printre draperiile prinse la marginile ferestrei se putea observa o floare rosie care inspira atat de multa viata incat considera ca trebuia fotografiata. Isi scoase aparatul foto si incadra cat mai estetic cu putinta casa alba cu geamurile largi, aflata usor in panta pe strada singuratica. Avu grija ca floarea sa fie incadrata perfect in centrul fotografiei. Focusa si … click! Tabloul e gata!

Nu-si putu stapani insa dorinta de a se apropia si curiozitatea de a vedea ce se afla inauntrul casutei atat de luminate. Cu pasi grabiti s-a apropiat de marginea pervazului. O data ajuns admira scara interioara ce serpuia catre etajul superior, apoi camera, deloc mare dar extrem de ingrijita si aerisita. Peretii albi si mobila din lemn de brad faceau ca lumina sa se reflecte peste tot.

- Buna dimineata straine! se auzi un glas de femeie. Eu sunt Astrid!

In coltul indepartat al casei observa o silueta feminina ce se ridica dintre asternuturile albe si se indrepta goala pasind ca un fulg spre fereastra. In razele soarelui parul ii stralucea atat de puternic iar obrajii imbujorati dadeau culoare tabloului cu iz de iarna. Sanii jucausi se ascundeau dupa cele doua suvite de par ce-i atarnau peste umerii goi lasandu-i sternul dezvelit, pregatit sa fie strapuns de razele soarelui.

Ochii ei albastri ii dadeau senzatia unui peste zbatandu-se intr-o plasa pescareasca in apele inghetate ale Nordului. Cu o singura miscare deschise geamul iar mana ei ii atinse obrazul cu caldura, lasand sa il strabata fiori reci pe sira spinarii. Atunci stranse mai tare aparatul in mana dreapta, care incepu treptat sa tremure frenetic, in timp ce mana stanga o duse usor timid catre soldul ei, fara sa o atinga insa.

Ea ii zambi si desi nu spunea nimic, intelesese ca il invita inauntru. O muzica a caror cuvinte nu le intelegea se auzea din camera alaturata. Geamurile se inchisera dintr-o data in urma lor.

Cu grija Astrid il lua de mana si incepura sa danseze, la inceput mai sacadat si din ce in ce mai lin, alintand cu talpile goale valurile. Cu privirea adanc pierduta in ochii ei ii urma fiecare pas. Se simtea atras tot mai in larg ca si cand centrul oceanului ar fi fost un magnet. Mirosul fin de alge si sare le patrundea in adancul sufletului. Vantul se juca, uneori mai bland, alteori mai aspru, cu parul ei blond care ii dezvelise in intregime trupul alb lasandu-l pur ca un miracol. In jurul lor marginile Universului pareau ca zidurile inverzite ale unei fortarete, asezate parca acolo intru imbratisarea lor. Se facea tot mai frig , norii erau tot mai aproape, iar albul devenea tot mai alb.

- Lipeste-te de mine Andrei!

Trendy Madame

2010-06-30T21:47:00.009+03:00

"Curelele late, pantofii nude, rochiile mulate si foarte scurte in nuante aprinse, sacourile de toate culorile si formele, salopetele, pantalonii scurti din denim sunt numai cateva elemente esentiale din garderoba acestei veri. Vedetele si-au achizitonat deja aceste piese vestimentare." (newsletter Acasa TV cu care nu stiu cum m-am captusit dar care se comporta ca un paduche - se inmulteste de mai multe ori pe minut decat pot eu sterge)

Proportii de vedeta :

- Masori 1.5 m din crestetul capului pana in varful degetului mare de la piciorul drept;
- Talie: 100 cm, ca sa aiba ce marca cureaua lata (pusca vedem noi ce facem cu ea);
- Bust: inexistent, rochia se muleaza ceva mai jos insa trebuie aleasa cu un decolteu adanc pentru a pastra senzualitatea miscarilor;
- Solduri: 120 cm e o marime usor sub limita, insa se asorteaza de minune cu un sacou galben fosforescent terminat in clos chiar deasupra acestora;
- Posterior: consistent si abrupt, sprijinit cu grija pe coloana vertebrala;
- Coapse : absolut necesare pentru a purta pantalonii scurti spre foarte scurti atat de la moda;
- Laba piciorului: de la 40 in sus, macar sa se observe prin marime daca pantofii sunt nude. Daca nu intruniti aceasta conditie trebuie neaparat fie sa bagati putina vata in nude-ul varfului pantofului fie sa aplicati o oja curcubeu. Atentie insa in locul culorii violet se va folosi fucsia (sper ca am scris corect), altfel riscati sa fiti numa' pe jumatate vedeta.

Ieftin! Pentru toate gusturile !

2010-06-26T23:12:00.017+03:00

A trecut primăvara, a venit vara şi nimic nu s-a schimbat. Poate doar faptul că m-am lenevit total şi nu am mai scris nimic nicaieri. Atenţia mi-a fost distrasă de ceva griji cotidiene. M-am tot gandit despre ce să mai povestesc însă nimic nu mi s-a părut potrivit.

Să scriu despre clasa politica pe care o cunoşteam şi înainte destul de bine dar care continua sa ne surprinda cu tot felul de salturi mortale? Să dezbat problema resurselor nelimitate ale salonului de nebuni de la Spitalul Media? Sau poate ar fi fost interesant să povestim despre cotonogelile şi îmbrăţişările din timpul Campionatului Mondial de Fotbal. Ah şi să nu uit de minunatele vuvuzele, atât de asuzitoare încât n-am mai auzit nici măcar un strigat de “goollll” prin apropierea blocului în care stau.

Ei bine, nu, nu, nu! Azi o sa ma concentrez pe un accesoriu pe care femeile îl adoră vara şi pentru care pierd o mulţime de timp şi cheltuie o multime de bani în fiecare an: costumul de baie, mai precis reclama la costumul de baie.

Am primit săptămâna aceasta tot felul de e-mailuri care mă invitau să privesc o colecţie uluitoare de costume de baie, aşezate pe manechine superbe, la nişte preturi care numai de criză nu se pot numi. Eh, şi eu acum, cu aşa manechine uiţi de orice criză…

Bine, bine, dar eu ca femeie, daca privesc reclama, ma pot gandi oare că aş arăta la fel de sexi ca acea imagine ideala de photoshop? Adevărul e ca mi-ar putea trece aşa ceva prin minte într-un vis, şi multora dintre noi chiar le trece. După ce faci gaură in bugetul familiei, soseşte şi piesa mult dorita, este probabtă şi surpriza… Costumul ăsta de baie nu are sânii aşa de mari ca în poza, şi parcă are şi ceva burtică. Ce chestie, a venit şi cu aripioare cadou. Şi peste toate astea acolo nu scria că trebuie să mergi la cateva şedinţe la solar ca să ţi se potrivească nuanţa. Ce bine ca barbaţii nu disting nuanţe ci doar culori aşa-i? Dar ce păcat că galben este o culoare şi pe pielea albă nu dă bine deloc.

Părerea mea este că ar fi fost mai bine ca acele link-uri să fi fost direcţionate către barbaţi. Măcar îşi clăteau şi ei ochişorii, dacă nu chiar , cu gandul la fata frumoasă din poză, ar fi putut recomanda iubitei un anumit tip de costum de baie. Sau, şi mai bine, ar fi putut chiar să-i facă o surpriză. Câte dintre femei nu ar fi cu adevărat surprinse să se trezească cu un asemenea cadou de la iubitul lor? Daca mai este şi pe masura ei (nu e greu, e suficient să ştiţi care este sertarul în care-şi ţine lenjeria, apoi să citiţi etichetele) este cea mai frumoasă dovada de interes din partea lui. Şi nici nu ar conta imaginea celei admirate de făptaş înainte de a cumpăra minunatul cadou.

Problema în acest ultim caz, ar fi cea a cercetătorilor francezi pentru care forma, piesele şi culoarea costumului de baie nu ar mai trăda nimic din personalitatea purtătoarei, şi nici măcar pe cea a posesorului ei. Singurul lucru pe şi-ar putea baza cercetările ar fi femeia de care este atras acel bărbat, care stim sigur că nu este cea de lânga el, ci cea din spatele unei imagini pe care nu o cunoaştem. Astfel toate studiile lor de până atunci s-ar duce acolo unde le e locul iar noi am fi mult mai fericite neîncercând să ne prelucrăm imaginea reala în photoshop.

Vouă fetelor vă recomand următorul costum de baie pentru bărbati. Bine… e adaptabil si pentru femei cred.

Vezi mai multe imagini Haioase

Meditaţie de primăvară

2010-05-02T20:26:00.009+03:00

Dintotdeauna cuvântul “femeie” a posedat tot felul de atribute cu caracter fizic dar mai ales spiritual. E drept că la o analiza minuţioasă a femeii acestui secol foarte multe dintre calităţile din trecut nu se mai regăsesc.

De ce? Pentru simplul fapt ca evoluţionismul a împins fiinţa către acţiuni de natură preponderent raţională. Se spune că nevoia te învaţa. Iată confirmarea!

Daca ea, femeia, ar fi un joc de puzzle, cu toţii am şti exact unde să-i aşezam capul şi unde mintea, că pieptul, mai mare sau mai mic, ar trebui să se afle cam la două treimi de bază şi numai una de vârf, că jumătatea inferioara a corpului este alcatuită din picioare, că majoritatea parului stă pe cap şi nu în cap, etc. Curând am ajuns la capătul jocului! Imaginea e aproape completă. I-ar trebui ceva vitruţi dar n-am găsit nici o piesă care să se asemene cu ceea ce ne trebuie nouă.

Unde este bunătatea femei, iertarea; unde este căldura pe care să o emane prin toţi porii? Lumea nu mai are nevoie de tandreţe, mângaiere, alinare sau alintare?
Efectul Rexona devine din ce în ce mai diversificat si răspândit. Asistam la un fenomen abrupt de desensibilizare urmat în mod evident de incapacitatea de a lăsa dâre în urmă prin timp şi printre oameni. Şi culmea este că totodată observăm o sensibilizare direct proporţională în rândul barbaţilor, sub permanenta ameninţare a eşecului.

Ce se intamplă cu lumea?

Valorile ce guvernează astăzi planeta sunt mult diferite faţă de cele de acum 20 de ani. Se trece treptat la o societate axată pe consum şi de aici o depărtare cât mai mare de spiritual. Lumea începe sa se creioneze într-un plan material, în care se înfundă şi se pierd personalităţi. Nu mai există dreptul la simtire. Fumosul capătă paloarea omului transpirat de viaţă, cu pupile dilatate şi cu inimă bolnavicioasă. Marile caractere nu au nici o şansă de reuşită, uneori nici macar de supravietuire. De fapt… cine spune ca sunt caractere sau ca sunt mari?

Se ştie că în spatele fiecarui bărbat puternic se află o femeie (cel puţin). O femeie condamnată să se dezbrace de feminitate, blândeţe, iertare şi mângâiere. O statuie perfectă ce întruchipează falsa putere prin intermediul măştii colorate din faţa reflectoarelor. Un bibelou aşezat pe scaunul din dreapta al maşinii cu tapiţerie din piele, pilot automat şi dotări ulterioare, pe şervetelul de fiţe al ceştii de cafea sau asezat culcat noaptea pe perna din baie, învelit cu jeturi amestecate de aer şi apă.
Azi nu o mai impresionezi cu un vers, o carte, o floare sau o melodie. O priveşti în ochi şi-i povesteşti cât de mare este dragostea ta, îi spui că vei fi mereu acolo pentru ea, vorbeşti încrezator de suflete pereche. A cui pereche?
Desenezi pentru ea Universul în culorile ierbii şi florilor. Îi arăţi miracolul vieţii dintre ramurile cireşilor înfloriti primavara sau descompunerea aurie a frunzelor toamna. O ajuţi sa-şi scoată pantofii pentru a putea alerga desculţi prin ploaie. Îi atingi talpa moale şi-o presezi peste sufletul tău sarutandu-I apăsat degetele.
- Ploaia o să-mi strice părul şi o să-mi curgă machiajul. Hai repede la maşina!

(ce bine ca nu ai maşina)

Nici dacă o aşezi pe malul mării, într-o noapte senină şi-i vorbeşti despre planete, lună şi stele în timp ce îi presari firişoare de nisip în barcuţele bine ancorate în umeri de la baza gâtului nu ai prea mult success.
- Nu întelegi? Astăzi nu o interesează dragostea ta! Poate maine…

Confesiunile unui cafegiu - AudioBook

2010-04-21T07:51:00.004+03:00

Vezi blocurile astea? Sunt locuite de oameni importanti, multi dintre ei foarte bogati. Tu trebuie sa le iei banii, dar nu smulgandu-i din mana lor, ci determinandu-i sa ti-i dea ei singuri. Intreg cartierul te asteapta, trebuie sa fie al tau. Am toata increderea ca asa se va intampla.


newsletter / aprilie 2010

Gheorghe Florescu

Confesiunile unui cafegiu

Lectura: Victor Rebengiuc

www.libhumanitas.ro

ISBN: 978-606-8102-12-2
pret in librarii: 30 lei
durata totala: 1:06:05

Cartea anului, marea surpriza a lui 2008, dupa cum o numea criticul literar Dan C. Mihailescu, Confesiunile unui cafegiu este o marturie pasionanta despre supravietuire in perioada atat de restrictiva a regimului comunist.

Cu un neasteptat talent literar, Gheorghe Florescu povesteste despre dedesubturile asa-numitului „comert socialist", comert aflat, in mare parte, in mainile Securitatii. Mica istorie se intersecteaza cu istoria cea mare in aceste pagini scrise cu verva, imbibate de atmosfera Romaniei anilor '60-'70-'80, cu descrieri incredibil de amanuntite ale strazilor bucurestene de altadata, cu povesti adevarate si personaje pitoresti, multe inca in viata, multe bine cunoscute. Confesiunile unui cafegiu, care se incheie cu evenimente din zilele noastre, fac inteligibila o lume - lumea din care s-a nascut realitatea de azi.

Gheorghe Florescu (n. 1944) a invatat mestesugul pregatirii cafelei de la Avedis Carabelaian, unul dintre celebrii cafegii armeni care mai existau in Bucuresti la sfarsitul anilor '60. Devine el
insusi cafegiu si totodata sef al magazinului de cafea si delicatese din str. Hristo Botev 10.

Avedis Carabelaian se hotaraste si-mi spune: "A sosit momentul, draga Gheorghita, sa ma retrag. Daca-l mai vrei, te ajut sa iei magazinul (...) Vezi blocurile astea? Sunt locuite de oameni importanti, multi dintre ei foarte bogati. Tu trebuie sa le iei banii, dar nu smulgandu-i din mana lor, ci determinandu-i sa ti-i dea ei singuri. Intreg cartierul te asteapta, trebuie sa fie al tau. Am toata increderea ca asa se va intampla." Va oferim o cafea a unor vremuri amare indulcita de vocea lui Victor Rebengiuc.

Ascultati un fragment din istoria palpitanta a mestesugului de cafegiu.

Comenzi prin e-mail: tudor.baciu@humanitas.ro

Comenzi telefonice: (021) 408 83 78; prin fax: (021) 408 83 77

* Preluat de la www.humanitas.ro/humanitas-multimedia

O altă faţă

2010-04-13T08:11:00.003+03:00

Aseară am fost pentu a doua oară la concertul Mozart Rocks. Anul acesta evenimentul a sprijinit Asociatia Telefonul Copilului - aici puteţi citi mai multe detalii despre obiectivele organizatiei, aici gasiţi o cutiuţă magică unde puteţi contribui fiecare fie şi cu un gând.

A fost un gest cât se poate de frumos, bine organizat, cu insesizabile şchiopatări, care a pus in valoare artişti extraordinari, al căror loc este de cele mai multe ori undeva spre spatele scenei, acompaniind voci precum cea a Laurei Stoica.

Incă o data s-a demonstrat că în momente de criză lumea îşi îndreapta faţa către artă. Apare aşadar nevoia de frumos spiritual ceea ce este cu totul şi cu totul necesar dacă avem în vedere depărtarea totală de cultură care are loc în secolele de stabilitate economica.

Pe lânga cele câteva blode care se jucau plictisit cu părul aruncându-l nervos către spate, care după cele cinsprezece minute de pauză nu s-au mai intors (căci nah, orice padure are şi uscături) totul a fost minunat.

Am asistat la o viziune fericita care a reuşit sa îmbine perfect stilul clasic cu cel nou. Stimabilii Mozart, Bach, Betoven si Brahms au fost de-a dreptul imobilizaţi intre acorduri de chitara electrica, cu acompaniamentul unor oameni extraordinari precum cei ai Orchestrei Nationale George Enescu. Ce-au căutat oamenii cu papion şi frac langa rockerii chitarişti fară scrupule sau viitor? Au facut muzica!

Bineînteles, aşa cum mă aşteptam am fost din nou impresionată de maestrul dirijor Tiberiu Soare, omul prin care muzica trece precum fulgerul printre nori, în urma sa auzindu-se lung ecoul.

Au cântat: Călin Grigoriu, Remus Carteleanu, Cezar Popescu, Horia Crişovan, Florin Demea, Claudiu Ursache si alţii.

Doresc să-i felicit pe această cale pe toţi!

Recomandări:

Calin Grigoriu- compozitie personala (chitara si orchestra)

Ce au fost boierii mari in Tara Romaneasca?

2010-03-30T08:13:00.001+03:00

Saga Grădiştenilor a afirmat Neagu Djuvara apoi a scris pentru a ne impartasi si noua.

La cei aproape nouazeci si patru de ani ai sai, domnul Djuvara este poate ultimul descendent al unui neam boieresc. A trait mult, a vazut si mai mult, apoi si-a intors fata catre noi pentru a ne vorbi, pentru-a ne povesti pe scurt, in pasi sacadati, despre o istorie vazuta prin ochii proprii si nu relatata de mosi si stramosi. El insusi este in acest caz batranul care povesteste.

De ce Neagu Djuvara?

Poate pentru ca, departe de faptul ca este poate cel mai in varsta istoric contemporan in viata, cand ii pronuntam numele ne referim la un brand. Djuvara este un brand. Acest fapt da o valoare inestimabila in principal prin increderea pe care o genereaza atat in cercurile de cunoscatori, dar mai ales in cele de necunoscatori. Cand pui mana pe o carte de-a dansului, nu te intrebi care este miza sau valoarea de adevar a ceea ce citesti. Nu ai practic cum sa dai gres. Te cufunzi asadar intr-o informatie cu caracter veritabil si absolut.

Pentru cei interesati, astazi la ora 18:00 la Libraria Carturesti, din strada Verona, are loc lansarea acestui volum.

Vor vorbi:

Neagu Djuvara - autorul
Stefan Gorovei - istoric, medievist si genealogist
Lidia Bodea - director general editura Humanitas

La multi ani!

2010-03-28T11:55:00.006+03:00

Pentru ca ele ne fac viata mai frumoasa, pentru ca au grija de zambetul nostru, pentru ca ne mangaie si ne alunga tristetea, pentru ca sunt mereu printre noi si alaturi de noi, merita din plin o zi numai a lor, o zi in care sa le multumim pentru tot binele pe care il aduc in sufletul nostru.

Inchipuiti-va o lume fara flori, si veti descoperi o lume fara culoare, o lume fada, o lume fara viata.

La multi ani tuturor florilor!

Flori si clipe pierdute

2010-03-26T22:01:00.000+02:00

Ce-ati spune daca, mergand in statia de metrou ati vedea in cosul de gunoi, un buchet imens si perfect de flori de primavara?

In sinea mea eu cred ca le-a lasat cineva care nu mai avea nevoie de ele pentru ca a pierdut trenul.

Pana are sa soseasca altul in statie florile se vor vesteji oricum, deci la ce bun?

Asculta mai multe audio Muzica

O lume minunata

2010-03-21T08:57:00.008+02:00

Aseara am fost cu verisoara mea, proaspat venita din Norvegia, sa-si faca ceva cumparaturi adecvate vremii din Romania si pentru ca cel mai aproape de noi era noul Mall (Sun Plaza), am zis sa facem rapid un tur.

Cand am ajuns acolo, in jurul orei 7 seara, era o agitatie de nedescris. Era cate un puhoi de lume in dreptul fiecarei intrari iar in interior era, asa cum a putut mintea mea sa priceapa, un mare haos.

Aveam senzatia ca sunt undeva pe o autostrada aglomerata, pe care se merge bara la bara si unde, din cand in cand, se mai petrece cate un accident in lant doar pentru ca cineva a schimbat brusc directia ori s-a oprit in locul nepotrivit.

Familii cu soti la brat si copii de mana se plimbau fericiti ca si cand ar fi fost pe un bulevard in mijlocul naturii. La tot pasul vedeai barbati care vor sa-si satisfaca partenerele cumparandu-le orice le mai trecre lor prin cap, doar pentru a le vedea privirea satisfacuta.

- Cum imi vine?
- Foarte, foarte bine. Esti foarte fumoasa cu haina asta asta (mai ales pt ca e scurta si-ti lasa componentele dorsale atat de sexi la vedere; o sa ma laud la toti prietenii cu noua mea achizitie).
- Auzi... dar sa-mi iau pe crem (care de fapt era beije) sau pe negru?
- Stiu si eu..... Ia-ti si pe crem si pe negru.
- Ok, a acceptat imediat fara sa astepte prea mult. Ar fi riscat ca iubitul sa se razgandeasca si ar fi fost pacat.

Pe vremuri, adica pe vremea mea, barbatii cucereau o fata cu o plimbare in parc, o floare si poate si o cafea. Acum o cuceresc cu o garderoba intreaga potrivita pentru anotimpul in care se afla. De aici deducem ca probabil cel mai eficient este sa agatati vara. Tinutele sumare lasa mai multe parti la vedere si sunt si mai ieftine.

Usor obosite si fara prea multe cumparaturi (calitate foarte proasta iar preturile sunt la fel ca in Europa de Vest), am fost sa bem o cafea. La etajul dedicat fast food-urilor cu mare greutate am gasit o masa libera, dupa ce ne-am invartit de vre-o cateva ori in cerc. Am luat sa mancam impreuna un Cinnabon si ne-am dat glicemia peste cap pentru urmatoarele 2 luni, pe langa faptul ca apoi ni s-a cam facut rau. Ne gandeam impreuna cat de nesanatoasa este mancareade la Mall si cum toata lumea se da in vant dupa ea.

Eu intr-adevar, am spus si o mai spun, urasc Mall-urile. Trecand peste acest aspect, ceea ce este intr-adevar ingrijorator este faptul ca ne transformam din ce in ce mai puternic intr-o societate de consum. Incet, incet, imprumutam comportamentul tipic American si nu stiu cat de sanatos este acest lucru. Muncim ca nebunii de dimineata pana noaptea, fara sa apucam sa mai vedem prea des lumina zilei, pentru ca o buna parte din veniturile obtinute cu atata greutate, sa le aruncam la Mall. Ne crestem copii in Mall, cu junk food, imbracati in haine scumpe purtabile doar un sezon, dar pe care este inscriptionat autentic numele unei firme de renume international.

Uitam cu timpul sa mai mergem la birou pe jos, cu mijloacele de transport in comun, sau ce inseamna o plimbare in parc. Nu mai simtim placerea pe care ti-o ofera o carte , chiar daca trebuie sa o citesti cu ochii tai, fila cu fila si nu este nici macar 3D.

Haina nu il face pe om devine un refren al unei filozofii de pe vremea bunicii, nu mai e la moda. Nu ne mai inchipuim ca alergand desculti prin iarba ne poate face sa ne simtim liberi. Nu mai stim sa ne bucuram de o privire, de o imbratisare, de un sarut.

Devenim superficiali, din ce in ce mai ignoranti, din ce in ce mai urati desi pe dinafara aratam ca scosi din cutie.

Asa arata lumea in care ne dorim sa traim?

Mie personal nu-mi place dar din pacate un om e mult prea marunt si total insuficient pentru a o putea schimba. Dar, trecand peste toate astea, inca mai pot visa.

Chiftelute cu dragoste

2010-03-07T21:37:00.002+02:00

Pentru ca sunt femeie, pentru ca maine este ziua mea si pentru ca n-am facut-o niciodata pana acum, azi am sa scriu despre barbati.

Pe lumea asta, pe langa caracteristicile de baza care definesc specia de la origini pana la buric, precum barbatii insurati sau neinsurati, tineri sau batrani, sau de la barbie pana in crestet ca cei urati sau care nu arata rau, destepti sau fara capacitate de concentrare s.a.m.d, pentru ca totul trece prin stomac, chiar si sexul, din punct de vedere culinar se pot intalni patru supecii distincte ale aceluiasi gen.

Putem vobi pe de-o parte despre barbati care vor sa manance singuri, si care n-au nevoie de compania sau mainile nimanui; au mai mult loc pe masa din bucataria inghesuita si se descurca in toate domeniile singuri. Pe de alta parte exista unii care se multumesc doar sa aiba cu cine manca, care doresc ca locul din fata lor sa fie in permanenta ocupat. Mai sunt cei care vor sa ii astepte in fiecare zi un alt fel de mancare cald pe masa si despre care mamele sau bunicile voastre va pot povesti multe.
Si mai e o a patra tipologie, cea a barbatilor care isi doresc sa manance in fiecare zi doar chiftelute, chiftelute cu dragoste.

Asadar, care dintre acestia sunt cei cu adevarat fericiti?
Acestea fiind zise, concluzia va las sa o trageti voi....

Pofta buna!

Lasati-ma sa fiu trista

2010-02-21T17:55:00.014+02:00

Dupa ce a observat cat se poate de multa lume ca sunt trista, intrebarea ce urmeaza in mod inerent este: de ce?

Privind la candelabrul imens ce atarna chiar in mijlocul tavanului, apoi la umbra descrisa de acesta pe podeaua de marmura, am indraznit:

- Sunt trista pentru ca nu am cont pe Hi5, pentru ca nu ingrijesc ferme pe Facebook, si inca mai platesc telefonul atunci cand vreau sa iau legatura cu cineva.
- Doar pentru atata lucru?, se minuna pana si morocanosul.
- Nu! Sunt trista pentru ca am un serviciu la care nu ma duc doar pentru bani, pentru ca lucrurile bune se observa rar si sunt facute si mai rar, pentru ca am instalat yahoo messenger iar oamenii imi pot aduce aminte in fiecare zi cat de dor le e de mine si cat de importanta sunt pentru ei.
- Pai asta e bine, nu? Adica e bine ca lumea isi aduce aminte de tine, iar daca nu te vede cateva ore sau zile acolo iti simte lipsa; poate chiar isi fac griji.
(aici erau mai multi de aceeasi parere, n-am vrut sa-i contrazic)
- Da... eu le pun un zambaret si le intorc vorbele de bine inapoi pentru ca stiu ca sunt singurele care au ramas, in rest agenda e plina chiar pentru urmatoarea jumatate de an.
- Ce vrei, suntem niste oameni ocupati, din ce in ce mai ocupati, ni se intampla tuturor. Totusi... comunicati cumva dupa cate vad, spuse fata cu ochii violet si mac rosu in par.
Avea nasul ascutit iar liniile fetei destul de aspre. Totusi, privirea ei era inteleapta si imi inspira incredere.
- Tu nu-ntelegi, sunt sigura ca nu intelegi! Aproape ca aud voci care ma cearta pentru faptul ca am indraznit sa nu-mi pun internet pe mobil iar acum, in loc sa citesc e-mailurile importante dorm linistita. Ce chestie ... dorm si mai linistita de fapt pentru ca eu inca mai cred ca numai telefoanele care anunta vesti rele au dreptul sa sune in miez de noapte, si numai acelea fixe. Prin urmare toate telefoanele mobile se culca o data cu mine. De fapt... e si mai rau de atat. Ziua, ziua nu vreau ca tignalul lor sa imi perturbe gandurile asa ca silent este soneria mea preferata, motiv pentru care de cele mai multe ori nu le aud si nici nu le vad.
- Eu cred ca problema ta e alta: auzul. Da, da, eu cred ca ai probleme cu auzul, spuse intr-un suflet tanarul din sezlongul pictat.
In gura tinea o pipa care imprastia in toata camera un parfum dulce de vanilie.
- Cum as putea sa am probleme cu auzul, tinere?
- Ai auzul prea fin!
Toti cei aflati in salon pufnira intr-un ras din care nu se mai oprira decat in clipa in care ducele se ridica si isi puse haina in graba pregatindu-se de plecare. In vacarmul ce se crease, acesta intoarse capul spre timida cu par blond ce canta la pian si-i spuse:

- Sa vii deseara, auzi? Sa vii sa vezi, am plantat un copacel pentru tine. L-am pus intre noi ca sa-l putem ingriji impreuna. E copacelul nostru!

Aud ecoul pe holurile inguste ale labirintului. Ma tot gandesc cat este de frumoasa declaratia pe care tocmai am auzit-o. O fi auzit-o si ea, cea careia ii este daruita?
Umbra lui se reflecta in peretii de sticla pana in clipa in care iesi pe usa. Un scartait scurt se auzi in urma lui . Fiinta aceea gingasa parea ca nici nu a bagat de seama cand a plecat.

Pacat ca eu nu stiu sa plantez copacei din tastatura si nici nu am monitor cu touch screen.

- Tristetea imi e accentuata atunci cand ies afara. Atunci ma dor ochii tare, e prea multa lumina in jur. Din cand in cand mai intalnesc in campul vizual cate-un profesor ce mi-a predat in scoala generala si care si atunci mi se parea batran, dara acum. Noroc ca diferenta de varsta dintre noi a ramas aceeasi. Trecand pe langa el ma intreb in sinea mea: cum de a scapat? Nu a avut loc nici un accident pe trecerea de pietoni de langa scoala? Sau macar sa se fi enervat mai tare astfel incat sa fi facut infarct in fata elevilor care-l privesc amuzati cum se preface. Si nici un pui de cancer nu-i veni de hac? Ba poate ca da, dar nici nu stie el... ce moarte cumplita il asteapta.

- E cat se poate de clar, esti trista!... se aud voci pe coridor. Cred ca vin din camera ruinelor.

- Asa e, aveti dreptate! Sunt trista!
- Dar va rog, va rog din suflet, lsati-ma sa fiu trista !
- Nu intelegeti?Privind la toate astea ma simt deja antica...
- Masina timpului a gresit!
- Bine dar, masinile nu gresesc...
- E normal , a fost proiectata de un om. Iar a gresi e omeneste, cred. Adica... inca e omeneste sa gresesti nu?

Despre cosmaruri fierbinti si mancaruri proaspete

2010-02-07T16:26:00.005+02:00

Astazi aveam de gand sa scriu in mare parte despre ipocrizie. Imi trezise interesul pe aceasta tema un bun prieten cu care m-am conversat zilele trecute si nu numai. M-am razgandit pentru ca am primit apa la moara pe un alt subiect care nu este in totalitate diferit de acesta: romanul.

Romanul ca si specie a genului Homo, componenta de baza a verigii Homo Sapiens Sapiens, ar trebui sa fie o varianta imbunatatita si permanent upgradata a omului de Neanderthal. Si vi se pare ca este?

Romanul este pe langa idealist, patriot si artist, deosebit de gurmand. Spun asta pentru ca ii place sa consume orice in cantitati oricat de mari atata timp cat stomacul sau este suficient de plin incat sa nu mai poata gandi. Face asta nu pentru ca nu este capabil sa aleaga ci pur si simplu pentru ca ii e lene. Este ca o termita care ingurgiteaza orice. De la posturi de gen OTV, emisiuni ca "Iubire interzisa" sau "Fermier caut nevasta" (emisiune care doreste sa sporeasca nivelul de macho al barbatilor care au ales sa faca din coada vacii un adevarat izvor de inspiratie) pana la publicatii libere in care la ordinea zilei aflam pe cine a mai luat Prigoana langa el in pat, cum o pipitza se marita cu iubitul Ioanei Basescu, despre mostenitorii lui Iri si banii bagati in partea dorsala a unor companii de catre Hitler pentru sporirea eficientei partii sale frontale din cadrul aceluiasi segment corporal. In acelasi timp Mozart este inlocuit cu Salam (fiecare de care isi permite, daca isi permite), Strauss cu Vijelie (diferenta de atitudine domne') sa nu vorbim de Enescu al carui nume abia daca mai palpaie in lumina lui Adi Minune.

Pe fondul acesta (sau fundul, in functie de preferinte) ne plangem ca cei buni pleaca din tara. Si culmea cei buni se plang tot la cei buni si fac impreuna o drama din asta. Ei bine, ar trebui sa incetam sa ne mai gandim ca au plecat numai oamenii valorosi in afara pentru ca o data cu ei a plecat si o buna parte de pleava a societatii. Romanii care au plecat se impart in doua categorii: aceeasi gurmanzi de care vorbeam mai sus, si oameni cu ceva potential intelectual care au renuntat la patriotismul imbecil pentru binele lor. Daca analizam cele doua paturi sociale vom vedea ca principala lor caracteristica este ipocrizia.

Sa vorbim putin despre cei care au ramas. Si in randul lor exista doua categorii , doua subspecii, doua variante ale aceluiasi program. Pe de o parte vorbim de o multime bogata in putere si prostie, ambele masurate in hartii de 100E (varianta hard) si varianta soft, a celor condamnati la singuratate, pe umerii carora atarna greu povara izolarii datorita rafinamenutlui involuntar al mintii.

De ce nu au plecat si ei? Nu stiu insa nu cred ca patriotismul are ceva de-a face cu asta. Poate doar teama sa-i fi retinut si doar idealismul sa le dea forta de a infrunta in fiecare zi pericolul de a muri de foame si in fiecare noapte cosmarul zilei reci ce vine. In tot cazul si acestia din urma au un interes al propriei persoane. Ei stiu ca numai din singuratate, nevoie si suspin se naste arta. Si astfel speranta.. speranta de a fi un nimeni recunoscut intr-o lume plina de personalitati.

... cu totii niste ipocriti zic eu!

Totusi, pentru ca nu putem afla binele decat prin intermediul raului, tot asa nu ne putem transforma in gurmeti fara sa fi fost mai intai gurmanzi. Este la fel de adevarat si ca daca vom primi mancare proasta pentru o perioada suficient de lunga de timp nu vom sti niciodata sa o alegem pe cea buna. Asadar aceasta transformare depinde de noi sau de marile nuclee de influenta? Depinde de portia de icre negre sustrasa pe furis de la restaurantul alaturat sau de bucatarul angajat la cantina saracilor?

Inchid astfel televizorul, privesc in jos cu rusine cand trec pe langa chioscurile media, pun lacat frigiderului , inchid radioul care imi face pofta de snacks-uri si vata de zahar pe bat si ma duc la culcare. In minte imi staruie o intrebare:

In final adevaratul gust depinde de ou sau de gaina?

Am descoperit...

2010-01-30T16:29:00.003+02:00

... de ce ador mainile, pianele si oceanele.

Ziua Sperantei

2010-01-29T08:32:00.004+02:00

Nascuta in 1962, si-a inceput cariera la 22 de ani. A fost intai actrita in Piatra Neamt, dupa o vreme a fost gazduita de Teatrul Bulandra, pentru ca mai apoi sa duca speranta si celor de pe alte meleaguri. A scris, nu mult, dar ajutata de mama ei in special, a scris frunos si dintr-o data nu ne-am mai simtit singuri.

O actrita careia ii e foarte greu sa fie. Ii e greu sa traiasca pentru ca Dumnezeu o iubeste prea mult. E obligata sa traiasca vieti multiple. Pe scena este ce vrea ea sa fie, si se indragosteste atat de tare de rol incat ii e imposibil sa fuga repede in spatele cortinei, imediat ce spectacolul s-a terminat.

O lume de emotii, de vise si lumina creeaza pentru noi toti, pentru oameni bogati, oameni de rand si oameni. Tristetea ei e bucuria noastra, lacrima ei e adevarul pe care n-am vrut niciodata sa-l vedem, caldura mainii ei este cea parinteasca.

Pentru ca lumea ar fi mult mai goala fara ea, pentru ca nici un cont in banca nu ne-ar putea oferi vre-o data fericirea pe care ne-o ofera ea, haideti sa-i daruimin in loc de floari albastre azi, un gand curat.

La Multi Ani Stimata Draga Doamna Oana Pellea!

Pierdut suflet. Gasitorului recompensa.

2010-01-25T07:39:00.008+02:00

Semnalmente:
- inaltime medie,
- ochi mari,
- privirea indreptata catre cer,
- expresie trista,
- un zambet larg,
- vioi, ghidus, rebel,
- singur.

Unde:
- la colt de strada,
- 'ntr-o sala mult prea mare pentru micimea sa,
- vazand deasupra firii un cer de-o rotunjime perfecta,
- in intuneric'
- intr-o poveste cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene,
- acolo unde se poate asculta in liniste zgomotul picaturilor de roua,
- in cea mai frumoasa poveste.

Cand:
- acum o vreme,
- pe cand nu eram deloc atenta la el,
- intr-o zi de iarna (ca cea de azi sau cea de ieri),
- pasarelele ciripeau iar iepurii alergau pe campii.

Cum:
- incerca de ceva timp sa ma faca sa il ascult,
- ne certasem pentru ca nu eram de acord cu el,
- uneori nici macar nu-l mai bagam in seama,
- era tare suparat pe mine,
- mi-a spus ca pleaca,
- nu cred ca se mai intoarce.

Cine crede ca l-a vazut pe undeva, oriunde, este rugat sa sune la numarul de telefon ......... sau sa scrie un e-mail la adresa ....................@.......... pe care le veti afla de la el.
Ma tem ca nu mai e acolo, nu-l mai vad. Iar ceasul e trecut de 12 noaptea.

PS: Asta am vazut scris pe un zid. Eram in trecere cu metroul iar conductorul anuntase inchiderea usilor. Fara sa vreau m-am intrebat: si recompensa?

Cum ieri e azi... si azi e maine...

2010-01-20T07:45:00.006+02:00

Am decis ca nu-i prea tarziu :)

Prin nopti tăcute

Prin nopti tacute,
Prin lunce mute,
Prin vantul iute,
Aud un glas;
Din nor ce trece,
Din luna rece,
Din visuri sece,
Vad un obraz.

Lumea senina,
Luna cea plina,
Si marea lina
Icoana-i sunt;
Ochiu-mi o cata
In lumea lata.
Cu mintea beata
Eu plang si cânt.

Mihai Eminescu (1850-1889)

ELDORADO

2010-01-15T23:28:00.006+02:00

Gaily bedight,

A gallant knight,

In sunshine and in shadow,

Had journeyed long,

Singing a song,

In search of Eldorado.

But he grew old

This knight so bold

And o'er his heart a shadow

Fell as he found

No spot of ground

That looked like Eldorado.

And, as his strength

Failed him at length,

He met a pilgrim shadow—

"Shadow," said he,

"Where can it be—

This land of Eldorado?"

"Over the Mountains

Of the Moon,

Down the Valley of the Shadow,

Ride, boldly ride,"

The shade replied,

"If you seek for Eldorado!"

by: Edgar Allan Poe (1809-1849)

Intotdeauna marii veseli sunt de fapt marii tristi.

2010-01-12T08:12:00.004+02:00

In ultimele zile am participat la un eveniment mai putin fericit. M-am dus acolo cu gandul sa privesc lucrurile oarecum detasat, intelegand ca asta este normalitatea petrecerii lucrurilor pe lumea asta. Trebuie sa spun ca n-am reusit acest lucru decat pe jumatate.

Cu ochiul care a vegheat lucrurile din afara am putut sa admir, pentru prima oara in mod real, traditiile dintr-un loc aparent uitat de lume. Ritualurile sunt crezute si respectate cu tarie de oamenii locului. Aici nasterea, casatoria, botezul si moartea sunt ocaziile de sarbatoare pentru oamenii a caror principala grija este munca pamantului. Rangul de "mamaie" sau cel de "'tusa" sunt dintre cele mai inalte, mai ales cand persoanele sunt numite asa de cei din afara familiei.
Tocmai aceasta constructie, pe evenimentele cruciale din viata omului, alcatuiesc indepartata, mirifica si usor neinteleasa viata a satului romanesc.

Din pacate, in satul acesta nu trece aproape nici o saptamana fara sa aiba loc vre-o inmormantare. Nu cred insa ca acesta este un aspect diferit fata de alte parti. Fenomenul este cat se poate de usor de inteles: cei tineri au plecat spre orase de acum 20-30 de ani, in urma au ramas parintii pe a caror chipuri anii au sapat brazde adanci. Desi suntem obisnuiti sa credem ca ei, parintii, sunt de nestavilit sa nu uitam ca timpul intotdeauna invinge.

Si uite asa, singura ulita asfaltata din intreg satul este cea care duce la cimitir.

In alta ordine de idei, nu mi-am dat niciodata seama pana acum cum un astfel de eveniment iti poate umple fiinta. Am crezut intotdeauna ca nu e nimic mai mult decat o adunatura de vorbe greu de suportat pentru cei care raman in urma omului respectiv, pentru ca el oricum nu mai simte nimic. Dar sa te bucure?

A venit timpul sa aflu ca acesta este unicul moment in viata care iti poate face cu adevarat cinste, in care vezi cat se poate de clar ce ramane in urma ta, este momentul care decide daca ramai in amintirea si sufletul oamenilor pentru ceea ce ai fost , categorisit drept betivul ala, daca urmeaza sa fii uitat sau daca lumea isi va scoate mereu palaria in fata ta.
Ei bine, in acest moment , cea care a fost Ioana, sora, mama, bunica si sotie, a primit garantia ca va ramane in inima oamenilor ca mamina pentru unii si prietena pentru altii.

De la ea eu una am invatat lucruri pe care nu ma gandeam vre-o data ca am sa le cunosc. Am inteles ca e bine sa dai o bucata de paine atat infometatului cat si bogatului fara sa ceri nimic in schimb, sa-i fii mama si bunica amaratului; m-a facut sa simt notiunea de frati, desi eu nu am avut niciodata (aici le multumesc si celorlati patru frati ramasi in viata); am inteles cum este ca atunci cand esti necajit sa razi din tot sufletul si sa te bucuri cu cei de langa tine, fara sa lasi sa se vada vre-o urma de durere, mi-a aratat cum e sa crezi cu toata fiinta fara vre-o urma de indoiala, si in fine.. am vazut ce inseamna cu adevarat a-ti duce crucea cu fruntea cat se poate de sus.

Si da, dupa toate astea, pot sa spun ca ma simt un om cu adevarat bogat pentru ca am avut ocazia sa o cunosc pe mamina Ioana.

Circulati, circulati, circulati

2010-01-03T12:03:00.006+02:00

A inceput un nou an, de numai trei zile, si cerul a inceput deja sa ne aduca in dar fulgi mari de zapada. S-a asternut peste tot ce ne inconjoara intr-un ritm alert. Este un peisaj feeric pe care rar ai ocazia sa-l intalnesti aici, din ce in ce mai rar.

Acest fapt se datoreaza intr-o oarecare masura utilajelor de deszapezire pregatite de primarii; noroc cu proasta organizare si cu lenea romanului, ca uite asa mai vedem si noi culoarea zapezii la oras.

Dar ce nevoie avem de zapada la oras, ca doar nu vrem sa dam in vileag materialele de proasta calitate utilizate pentru refacerea drumurilor, nu?

O investitie adevarata la romani presupune intotdeauna cheltuieli cat mai mici cu costuri cat mai mari, echipe intregi de nespecialisti, nervii soferilor jucati in picioare pentru cel putin doi ani, muncitori care, dupa o pauza bine meritata, isi fac de lucru cu tarfele cele mai apropiate (ma intreb ce fac daca au de reparat soseaua din fata Inter-ului :D), apoi fumeaza un pachet de tigari si apoi iar pauza ca deh, au obosit de atata..... Ah si bineinteles sa nu-i uitam pe neintrecutii magicieni care se pricep cel mai bine la a transforma niste hartii amarate in vile si masini de lux.

Dar, ce pot sa spun, pentru o sosea ca-n palma merita efortul. Totul este minunat pana la prima zapada. Apoi, daca inca nu v-ati cumparat teren pe Luna, puteti sa va pastrati economiile pentru ca o sa aveti nevoie de o masina de teren cu siguranta. Dar bucurati-va ca intr-un timp atat de scurt, si cu atata truda, tara noastra isi arata adevaratul potential. Si nici macar nu trebuie sa platiti o caruta de bani ca sa transportati prin spatiu casa, masina, catelul, purcelul, etc.

Si daca ati adormit in 2009 cu speranta schimbarii pentru la anu' atunci rugati-va sa nu ninga!

ABBA - Happy New Year
Asculta mai multe audio Muzica

Songs for a happy Christmas

2009-12-23T09:08:00.003+02:00

Miroase a Craciun

2009-12-21T18:53:00.005+02:00

Am fost aseara la o plimbare asortata cu o fotografie, ceva prietenie si multa buna dispozitie. Parcul, unul foarte drag mie de altfel, se gatise de petrecere. Bradul era impodobit, bucatele erau pregatite si mirosea a vin fiert. Int-un loc ferit bine de ochii curiosi ai vizitatorilor, Maria nastea pruncul in staul, insotita de cateva animale si cei trei magi. Prin desisurile acoperite de zapada, sania Mosului, trasa de cei patru reni, isi facea loc. Pe Mos Craciun insa nu l-am vazut. Cred ca nu am fost prea cuminte anul acesta.

Povestea de aseara m-a facut sa ma gandesc la familie, la persoanele dragi pe care le doresc alaturi de sarbatori, la cele care obisnuiau sa faca sa-mi para real an de an mitul lui Mos Craciun, dar in egala masura m-a facut sa ma gandesc la Fetita cu chibrituri, a lui Andersen. Am citit-o cand aveam vre-o 8 ani si pentru prima oara in viata mea m-am simtit norocoasa si usor vinovata de a fi asa. Eu aveam totul. Nimic nu-mi spulberase visele, raul nu patrunsese in lumea mea, nimic nu reusise sa destabilizeze macar o clipa centrul de greutate al universului meu de copil. Nimic pana la povestea asta.

Au urmat apoi multe alte povesti iar pe masura ce am crescut lucrurile s-au complicat. Ceea ce n-am sa uit insa niciodata este ca, in timp ce eu pregatesc casa si bradul de sarbatoare, in timp ce copilul intarziat din mine inca il mai asteapta pe Mos Craciun, o fetita sta ghemuita langa un zid si cauta cu disperare chibritul.

Agonie si extaz

2009-12-15T08:37:00.003+02:00

S-a terminat cu alegerile si cu numaratoarea voturilor, s-au renumarat si cele nule care aparent nu erau nule si situatia nu s-a schimbat. Ah, am vazut si doua filmultete atent improvizate despre cele doua somitati, si multe, multe bancuri desre domnul Geoana care se pare ca nu a castigat chiar functia de presedinte in stat dar a obtinut-o cu succes si in mod detasat pe cea de rege al bancurilor. Nu-i rau dupa ce Bula a detinut acest tron circa 30 de ani (adica de 6 ori mai mult decat Traian Basescu).

Acum suntem in asteptare de Guvern, asta insemnand o impartire cat mai echitabila a cascavalului. E ca si cu bugetul, vedem care este (ca-s mai multi bani), cati angajati ne permitem sa platim, si restul afara si fara salarii compensatorii. Asa si cu soriceii care asteapta sa le cada din gura sobolanilor cate o bucatica de cascaval.

Si in tot acest timp, cand tara arde, cand e urat si e furtuna in stat, mie mi se desface insistent siretul de la pantof. Ieri am umblat cu el mai mult desfacut. Priveam la el cum se zbate intr-un sictir de nu se poate pe asfalt. Se tot dadea cu capetele de podea ca si cand innebunise. Eu il legam iar el se desfacea mai abitir. Intr-un final am zis ok, daca tu asa vrei, apai asa sa stai ca eu nu te mai leg. Si asa am mers cu el toata ziua.

Daca se mai razvrateste si azi asa, am sa-l tai sau am sa renunt la el pentru ca altfel o sa pic drept in nas. Si nici Guvern nu avem macar....

Esenta vietii

2009-12-10T08:24:00.005+02:00

Daca ar trebui sa vorbiti despre esenta vietii proprii ce cuvinte si intamplari ati folosi? Sau ce sticluta ati alege?

Eu una am tot stat sa ma gandesc la acest aspect. Intai am avut senzatia ca totul e vid, apoi ca nu poti povesti un an intr-o carte dar o viata. Am avut multe intamplari unele fericite, altele mai putin fericite, de ceva vreme am impresia ca sunt in perioada prima oara (e ciudat cat de des spun, fac si traiesc lucruri pentru intaia oara). Si totusi...care e esenta?

De fapt eu as alege sa spun numai cat ar putea sa incapa pe o foaie de hartie.

Ar fi un Craciun din copilarie, cand bunicul imi facea un brad mare, mare, in coltul din dreapta al sufrageriei, cand se aseza in patru labe pentru ca eu sa ma asez pe spinarea lui si sa ii spun dii calu, dii! iar el ma ducea usor, usor, spre bucatarie unde bunica pregatea bucatele pentru a doua zi. Descalecam si ii ceream si eu o bucata de coca sa framant un cozonac (care evident iesea cat un ou de gaina). Toata casa mirosea a cozonac cald, colindatorii sunau la usa, bunicul iesea in pragul usii si le dadea un covrig, o portocala si uneori un banut. Imi aduc foarte bine aminte cum ma uitam spre partea superioara a sifonierului unde erau insiruiti cozonacii (cred ca pentru ca eu sa nu ajung la ei), si cum tipam cat ma tineau plamanii ca eu vreau banzaluta cea rosie (aveam doua, una verde si una rosie; cea rosie era preferata mea).

Apoi au mai fost doi ani prin perioada adolescentei. Atunci am simtit ca zbor, am avut intaia mare dezamagire in dragoste, l-am intalnit pe cel mai bun prieten al meu, am invatat sa cant la chitara si tot atunci m-am indragostit nebuneste fara ca macar sa-mi dau seama ca despre asta e vorba. Am trecut mai departe, m-a durut, mi-a lipsit, dar slava Domnului ca lucrurile nu au ramas asa.

Urmeaza apoi cativa ani ai omului mahmur si matur, inca atasat de adolescenta. Este etapa in care asimilezi multe lectii de la viata. Esti practic obligat sa uiti ca esti un copil si trebuie sa iei lucrurile asa cum sunt. Iubesti pentru intaia oara intr-un mod matur. Simti ca ai aripi, ca zbori, ca esti invincibil, visezi; dar e ceva care te obliga sa deschizi ochii si iti dai seama ca lucrurile nu stau chiar asa.

Incepi sa devii interesat in mod activ de ce se intampla in lume si mai cu seama in tara. Dai drumul la TV si ce vezi? Gaitele. Nu, nu e vorba de piesa lui Kiritescu caci in naivitatea sa nu se putea gandi atat de departe. In tot cazul piesa asta se joaca zi de zi pe scena tuturor teatrelor mici si mari ascunse in spatele butoannelor de aceleasi dimensiuni, pentru a da impresia de egalitate, dar mai cu seama pe scena politica. Si asta ingurgitam cam de cand implinim varsta de 18 ani (ce minunatie ca acum suntem mari si avem drept de vot) si pana la final.

Ne-am plictisit teribil. Schimbati piesa va rugam!

Viteza caruselului se mareste continuu. Vrem sa coboram dar, o data urcati nu se mai poate. Caruselul nu se mai opreste. Am platit doar o tura dar se pare ca batranul caruia i-am dat banutul a plecat acasa si ne-a uitat aici. Pe drum a facut un atac de cord si nimeni nu mai stie de parcul de distractii din visele noastre.

De-o data suntem oameni mari, avem responsabilitati, ranim si suntem raniti. In jurul nostru oamenii se imbolnavesc si mor. Privim la slabiciunea, neputinta si suferinta celor care odata ne ocroteau, care erau de nestavilit, sub aripa carora ne simteam intotdeauna protejati, care nu ar fi lasat pe nimeni si nimic sa ne faca rau. Tot universul nostru ideal de copii incepe sa se prabuseasca. Ne e mult mai clar decat acum zece ani ca lucrurile nu sunt vesnice, ca maine se poate sa nu mai apucam sa spunem te iubesc (ne e?). Mai bine nu ratam nici o clipa, oricat de greu ar parea…

Cu ce ramanem? Si ce ramane in urma noastra?

Gaitele

De ce judecatorii nu judeca....

2009-11-30T21:23:00.003+02:00

Cam asa arata Romanica noastra. :D

... and I'll cry if I want to

2009-11-23T23:51:00.001+02:00

Stau si citesc de cateva ceasuri, gandind usor trista la ziua ce vine in cateva minute. Va fi o zi care va semana cu siguranta cu o zi din viata unui clovn la circ: toata lumea-l apauda dar de fapt nimeni nu stie cine este. Foarte probabil daca ati cunoaste persoana din spatele mastii zambetele v-ar disparea intr-o secunda de pe chip si nici gand de aplauze.

Dar fie, va fac jocul, asa cum va doriti cu totii sa il fac, dar multumesc cerului ca inainte si dupa ce spectacolul se termina pot fi singura, cu adevarat singura; ca si acum de altfel.

N-am mai fost asa de mult timp. De fapt... cred ca mai singrua ca acum nu am fost in nici o zi din cate am avut. Pot asculta linistea dintre cei patru pereti, pot auzi sufletul cum plange, imi pot vedea gandurile. Incerc sa ma gandesc la viitor. Citindu-l iar pe dragul meu Eliade imi dau seama ca poate maine nu exista. Si atunci, ce caut eu aici de ieri?

Trebuie sa scriu cateva vorbe care-mi tin asta seara de cald. Si e chiar foarte bine....

"Ca sa-ti dai seama de cat preturieste viata ta, de cum ai izbutit s-o valorifici, gandeste-te ca maine ar putea fi ultima zi. Dar nu ultima zi a vietii tale - caci atunci ai mai putea gasi vre-o mangaiere: ai scris ceva, ai ajutat pe cineva, vei putea consola pe un cititor dupa cincizeci-saizeci de ani de la moartea ta - [...]

O asemenea moarte e consolatoare - si totusi, ea nu valideaza viata pe care ai dus-o. Dar gandeste-te ca maine ar putea fi ultima zi a lumii. Ca maine Pamantul se intoarce la modul lui predestinat: de gaz. Vezi, atunci, ce-ti mai ramane din viata ta, binele pe care l-ai facut, dragostea pe care ai impartasit-o, mangaierea pe care ai daruit-o altora."

- Da Mircea, ma gandesc! Ma gandesc chiar acum, iar raspunsul e atat de evident!

Nuda veritas

2009-11-22T17:13:00.000+02:00

"A descoperi [...] ca omul este si ramane in istorie e mai grav, mai dramatic decat ar parea la prima vedere. Replica acestei descoperiri e desperarea. Si se verifica in orice imprejurare; bunaoara, constiinta ca eu am trait zece ani alaturi de Nina e un izvor de desperare. E o istorie de care nu ma pot desparti, pe care nu o pot anula si care continua sa ma faca, sa ma influenteze. Oricum as incerca, nu ma mai pot intoarce in timpul cand nu incepusem viata impreuna. Acelasi sentiment se verifica pe orice sector. Omul inainte de istorie nu exista. Iar cand incepe sa aiba o istorie, e sortit desperarii. "

Mircea Eliade, 15 Mai 1943, Jurnalul Portughez.

Crampeie de toamna

2009-11-20T07:36:00.012+02:00

.... probabil ultimele din anul acesta, caci era atat de frig afara incat tremura pana si aparatul.

Remember

2009-11-16T08:21:00.001+02:00

Nu e nici 2 Octombrie si nici 8 Septembire ci doar pentru ca ieri mi-am adus aminte :)

Efectele incalzirii globale

2009-11-03T20:43:00.006+02:00

Am impresia ca vine iarna. De fapt... chiar vine.
Dupa o toamna mohorata zambetul imi ingheata pe chip, o data cu simturile.

As vrea sa mai gasesc pe drum un saculet in care sa se fi ratacit o speranta. O samanta de credinta ca intr-o zi trupul o sa-mi fie cuprins de caldura acelor raze calde atat de mult asteptate. Sa vad macar o licarire pe cer as vrea, care sa-mi dea puterea sa mai cred ca exist impreuna cu toate visele mele.

Ma opresc din drum la un colt de strada. Mi se pare ca povestea exista, ca n-a murit, ca intr-un anumit moment din vreme se va implini.

Incerc sa imi inchipui aleea insorita, copacii infloriti si ciripit de pasarele. Un motan cu coada stufoasa sade intins in mijlocul trotuarului, cu labele in sus. Ridica lenes o spranceana si ma priveste cu nepasare. La cativa metri, la poalele unui pom, pisica tine la pieptul ei doi pui infometati ce nu se mai satura . Ii priveste cu drag si din cand in cand le mai linge urechiusele si labutele spoite de lapte.

Ma uit la ceas, e foarte tarziu. Fac un rond cu privirea de jur imprejur. Ce tot astept?

Mi s-a parut.

Degetele imi sunt degerate. Nu le mai simt. Au o culoare vinetie. In curand cred ca va trebui sa merg la un chirurg. Nu exista tratament pentru stadiul acesta iar asa nu-mi folosesc la nimic. Mai mult ma incurca. Nici aburul sufletului nu-l mai simt.
Si totusi... doare atat de tare....

Uneori, cand ploua

2009-11-01T10:04:00.000+02:00

Imi lipesc tampla de geam si ascult. E liniste pe strada. Se aude doar sunetul ploii peste frunzele aurii, ce imbraca pamantul. Picaturile mangaie cu o tandrete inimaginabila copacii goi si....cad. Se preling trist, din ram in ram, pentru ca atunci cand ating pamantul sa se auda sunetul scurt al caderii, apoi ecoul frunzei galbene. Liniste.

Ce greu este sa urci si cat de usor poti aluneca.

As vrea atat de mult sa pot calca ploaia. Cu talpile goale sa umblu as vrea, cu fiecare picatura sa ma indrept putin cate putin spre inalt, cu fiecare vis sa zbor. Si sus... sus sa pot tine cerul intr-o mana si sa-l invart dupa bunul meu plac. As mangaia norii, m-as scalda in razele soarelui, as trimite o stea tuturor celor dragi apoi m-as ghemui in curbura lunii, as inchide usor pleoapele si as adormi. Peste toate s-ar asterne tacerea noptii.

Ridic privirea spre inalt parca implorandu-l sa nu mai prabuseasca picaturile grele peste sufletul meu. Norii se aduna in buchete de flori fumurii, desenate parca pentru mine. E tarziu.

Cupola lumii ma priveste tacut. Imensitatea apasatoare imi trezeste o lacrima calda pe obraz. In urma ei lasa o dara pe foaia de sticla pentru ca cerul sa nu o uite. Se zbate sa iasa pentru a se contopi cu toate celelalte. Geamul se infioara de frigul de afara.

Trece cu dragoste nemarginita peste buzle mele care tresar ca si cand s-ar fi trezit dintr-un somn adanc. Mi-e tare sete. Trupul mi-e infometat de tristetea de afara si sfuletul imi arde. Un dram de sare imi incanta gustul.
Se desprinde tacuta de obraz si intr-o fractiune de secunda atinge podeaua. Am sentimentul ca aud sunetul marii intr-o scoica. Valurile se lovesc cu putere de stanci si revin iar, si iar, pana se asterne tacerea.

A fost doar o picatura de roua.

Cat de dor o sa-mi fie de toata aceasta minunatie. Cat de dor.... Cat de dor...

wrong,wrong, wrong

2009-10-27T07:04:00.004+02:00

E toamna. In unele zone chiar a trecut.

Eu m-am indragostit de un copac. E cel mai frumos copac din aceasta toamna. M-am intalnit cu el la o cafea, intr-o dupa amiaza de duminica. Si uite asa, fara sa-l cunosc macar, mi-a ramas gandul la el.

Da, asa e, nimeni nu ma poate acuza pe acest motiv insa nu e un copac oarecare. Este copacul prietenei mele.

Se aranjase cum a stiut mai bine pentru ca ea sa il observe dintr-o mie. Si, da, l-a observat si l-a facut nemuriotr. De unde era sa stie el ca alti ochi il vor privi pe ascuns?

Din presa

2009-10-10T08:58:00.002+03:00

De dimineata am citit, cu intarziere ce-i drept, un articol despre premiul Nobel pentru Pace acordat presedintelui Statelor Unite. Fara a avea neaparat o legatura cu subiectul, m-a amuzat teribil urmatoarea exprimare: .

"Fiul unei mame albe si al unui tata kenyan, venit sa studieze in Hawaii, Barack Hussein Obama s-a nascut la 4 august 1961, la Honolulu. "

In afara ordinii, de o cronologie dezordonata, in care sunt prezentate evenimentele dinaintea si din timpul vietii omului, pe tot parcursul articolului, putem afla din aceasta fraza cu siguranta ca mama sa era alba, de oriunde si de nicaieri, iar tatal sau era kenyan, de o culoare nedefinita.

Logic vorbind, analizand nuanta (pielii) domnului presedinte , putem sa presupunem fie ca mama sa era alba iar tatal un negru mai inchis, fie ca mama s-a allbit cand a auzit vestea venirii pe lume a unui copil in timp ce tatal era negru de suparare.

Stiati ca...

2009-10-06T08:20:00.009+03:00

.... una dintre caile principale de transmitere a gripei porcine este una cat se poate de naturala si practicata si anume cea sexuala?

Dar ca organismul porcin se aseamana cel mai bine cu cel uman, atat ca pozitionare cat si ca dimensiune a organelor interne?

Ei, din aceste doua motive gripa porcina se transmite pe aceasta directie in ambele sensuri , ca pe autostrada, de la om la porc si de la porc la om. Acum dilema este: cine a fost primul porcul sau omul?

Astazi am aflat ca de fapt nici unul nici altul. Raspunsul este: Marilyyyyyn Mansonnnnnnnn. :))))

Cineva pe nume Albert

2009-10-05T08:30:00.001+03:00

.... si cand spun asta ma refer la ideea de baza pe care a adus-o in lumea stiintifica: relativitatea.
Intr-adevar observatorul actioneaza ca un filtru la nivelul caruia timpul si distantele evenimentelor sunt masurate. Ca masuratoarea facuta de doi observatori este intodeauna diferita (doua ceasuri nu arata niciodata fix aceeasi ora) e un lucru stiut de toata lumea.

Prin urmare, Einstein a fost cel care a pus in cuvinte natura, si bine a facut. Pun pariu ca foarte putini reflectasera asupra acestor aspecte la vremea aceea, iar cei care o facusera nu ajunsesera la o coerenta a gandurilor suficienta pentru a exprima aceasta idee, dar sa raspunda si la clasica intrebare : de ce?

Ideea e simpla: nimic nu dureaza o vesnicie. Traducand asta in termenii zilelor noastre, nimic ar insemna frumusete, bani, putere, pozitie sociala, numar de masini parcate in fata vilelor de vacanta, etc.

Demonstratia acestui lucru ar putea fi reprezentata chiar de criza prin care trecem cu totii dar mai cu seama milionarii/miliardarii lumii (caci pe ceilaliti amarati nu-i stie nimeni). Rata sinuciderilor a crescut considerabil in ultimul an in randul acestei categorii sociale. Afectati de gravele pierderi financiare cele mai bogate personaje ale Globului aleg sa-si puna capat zilelor.

Ce este ironic in toata povestea asta, este faptul ca mult mai putine persoane aleg aceasta varianta in urma pierderilor de natura umana, spirituala. Lumea se sinucide pentru hartii, pentru politele care asigura ca poti avea totul prin intermediul lor. Dar oare chiar totul? Merita atat de mult niste hartie buna de tipar?

Oare s-ar fi gandit vre-o clipa Einstein la impactul orbitor pe care teoriile sale urmau sa-l aiba asupra omenirii?

Ugly face

2009-09-29T07:37:00.000+03:00

S-a intamplat ieri.

Pe treapta de la intrarea in bloc o femeie statea culcata, asa, in vazul tuturor. Lumea trecea pe strada fara nici o apasare. Un baiat vorbea la telefon la mai putin de doi pasi de ea.
La un moment dat a ridicat usor capul si m-a privit in ochi.
Am trecut pe langa ea si am mers mai departe. Am urcat cu liftul, am deschis usa, m-am asezat pe scaun si m-am intrebat stupid : oare ii era rau? Poate, acum oricum nu mai conteaza.

Ceea ce vreau sa spun este ca atat de tare ne-am obisnuit cu oameni in stare de ebrietate care dorm la colt de strada, incat ..... sa ne fereasca Dumnezeu sa ni se faca rau in drum spre casa.

Asa arata societatea in care traim si nu facem nimic sa schimbam asta. De ce? Pentru ca a devenit normal.

Pacat :(

Cine cauta gaseste

2009-09-23T08:05:00.004+03:00

In Romania, asa mica, pricajita, saracacioasa in multe puncte importante pentru societate si vorbita de multa lume de rau, lucruri bune se intampla la tot pasul. Este adevarat ca trebuie sa stii sa le cauti insa in fond si la urma urmei asa este si normal.

Sa luam de exemplu o persoana cu o vizibilitate mare atat offline, in cercul de prieteni, cat si online, prin imaginea virtuala pe care a dat-o numelui prin afirmatiile, comenturile, articolele sale. Ei, aceasta persoana daca face un lucru rau, lumea afla imediat. Vestea se transmite pe diferite canale de comunicatie intre membrii retelei sociale din care individul face parte intr-un timp foarte scurt si de asa natura incat ii este afectata in mod negativ si greu reparabil imaginea.
Ei, asa se intampla si in cazul Romaniei in care ma aflu eu acum.

Este adevarat ca in mare parte acest lucru se datoreaza retelelor media care, in marea lor majoritate, promoveaza un anumit tip de informatie, de interes si pe intelesul publicului larg. Din cate am inteles pana acum motivele ar fi cam doua la numar:

- daca ii spui lui Nea Gheorghe din fundul Moldovei ca uite ce piesa de teatru se joaca la National sau ca nu stiu ce carte de milioane a aparut o sa te injure in fata. Dar ce el stie si poate sa vina pana aici sa vada o piesa de teatru? Si daca sta sa citeasca cine-i mai sapa lui pamantul? Sau daca ii spui Coanei Leana ca uite ce frumos canta fata aia la pian, o sa-si puna acasa cand face mancare pentru Nea Gheorghe altceva decat clasicele manele?

- ziaristii sunt platiti pentru munca asta cu salarii de zece ori mai mari decat sunt platiti aceiasi ziaristi in strainatate, motiv pentru care trebuie sa stea si sa inghita ce li se cere si sa publice articole de doi bani;

Ok, in In Romania mediul urban si cel rural sunt cam jumatate-jumatate. Din cel urban, foarte probabil jumatate din populatie provine tot din mediul rural. Ceea ce ar insemna cam 75% populatie cu o amprenta rurala extrem de pronuntata. Deci e de inteles de ce avem la TV si in ziare majoritar informatie de proasta calitate.

Nu as vrea sa se inteleaga ca as avea ceva impotriva inculturii persoanelor din mediul rural. Este de intels ca acolo prioritatile si valorile sunt putin diferite de cele din mediul urban. Nu ai cum sa ai vezi alta cale daca nu are cine sa ti-o arate (si aici ma refer la intreg mediul social din care face parte individul). Ar fi ca si cum te-ar lua cineva si te-ar duce intr-un loc necunoscut cu obiceiuri al caror rost nu-l intelegi, cu o mancare pe care nu ai mancat-o in viata ta si la care din start ai sa strambi din nas, si te-ar lasa acolo fara nici o explicatie. In cateva luni cu siguranta te obisnuiesti si lucrurile ti se vor parea normale. Daca nimeni nu te duce nicaieri...

Dar asta nu inseamna ca in realitate totul este negru si sumbru si nimic bun nu se intampla aici. Nici pe de parte.

Un singur exemplu pe care vreau sa-l sustin, pentru ca eu consider ca valoarea evenimentului este deosebita, este Festivalul International George Enescu.

Anul acesta a avut loc editia a XIX-a a unui festival initiat tocmai prin 1958 si care intruneste, o data la doi ani, orchestre si artisti de renume mondial. Anul acesta festivalul s-a desfasurat (si inca mai sunt cateva zile) in perioada 30 August- 26 Septembrie, deci aproape o luna, timp in care au concertat Orchestra Filarmonică Radio France, Royal Philharmonic Orchestra, Sankt Petersburg Philharmonic Orchestra şi Orchestra de Cameră din Viena. Pe langa aceste nume au avut loc si spectacole- eveniment precum "Oedipe", de George Enescu.

A fost frumos, este frumos, si peste doi ani va mai fi frumos.
Si chestia asta se intampla chiar in Romania. :)

Piesa de puzzle

2009-09-17T08:18:00.000+03:00

In ultima vreme vad tot mai putine zambete pe unde merg.

In metrou lumea este agitata, abia asteapta sa se intample ceva ca sa poata lua atitudine. La serviciu fiecare isi face treaba cu capul cat mai intens aplatizat pentru a incapea in monitorul din fata lui . Cand vine sfarsitul programului se ridica si pleaca. Pe drumul de intoarcere vad tot mai multe figuri crispate, obosite, nefericite. Telefoane suna, oamenii tipa ....

Pana acum stiam ca lipseste ceva insa nu-mi dadeam seama foarte bine ce anume.

Aseara, venind spre casa am vazut o batrana mergand cu ajutorul unui cadru ortopedic. Pe fata ei nu se schita aproape nimic. Primul meu gand a fost o vorba pe care cred ca am auzit-o prima oara la mama: "batranete... haine grele".

La cativa metri un copil se incapatana sa nu-si asculte mama, care devenise din ce in ce mai nelinistita. Batrana ridica privirea catre copil si zambi. Apoi rase in sinea ei. Radea ea si cu ea.

A fost atat de frumos...Nu pot descrie in cuvinte cum m-am simtit, insa acum stiu sigur ca asta ne lipseste.

Oare chiar am uitat sa zambim?

Ajutati-ma sa inteleg

2009-09-16T08:26:00.005+03:00

Nu inteleg pur si simplu de ce oamenii prefera sa isi traiasca o jumatate din viata in alta viata. Si cand spun alta viata ma refer la una virtuala. Adica una virtuala oficiala de tipul "Second Life", caci nu vreau sa vorbesc de existenta traficului web care a devenit deja o prezenta permanenta in viata noastra si care ne ocupa o buna parte din timp.

Nu scriu pentru ca abia acum aflu de existenta MMORPG-urilor insa scriu pentru ca astazi mi se pare ca devine o provocare din ce in ce mai mare pentru omenire.

Problema este ca usor, usor, existenta unei vieti imaginare devine constanta in viata tot mai multor oameni. De exemplu, am aflat zilele trecute ca numarul utilizatorilor acestei planete, daca imi permiteti sa-i spun asa, a crescut in numai 6 luni (poate si mai putin) de la 15 mii la peste o jumatate de milion de utilizatori.

Si cand te gandesti ca, aici pe Pamant, perioada necesara ajungerii fatului la maturitate este de 9 luni iar cazurile de gemeni sunt si asa foarte rare, dar de tripleti si alte lighioane...

Ce se intampla in Second Life din cate am auzit eu este cam ceea ce se intampla in vietile noastre de zi cu zi. Adica dupa ce te-ai urcat in naveta spatiala Web 2.0 ajungi la tine acasa in circa 30 de secunde. Aici faci cumparaturile, intri in locuinta construita chiar de tine cu ajutorul catorva prieteni, citesti presa, te tolanesti pe canapea si faci chiar un fel de sex cu iubita.
Dimineata, te trezesti te duci repede si cumperi niste Lindeni (pe care ii platesti in moneda offline dar prin intermediul online) si te apuci sa faci afaceri serioase. Daca vrei poti organiza si conferinte, te poti lupta sau orice iti trece prin cap. In plus, avantajul este ca poti sa-ti alegi singur ipostaza de second life, poti arata cum vrei tu, poti fi cine vrei tu.

Intr-un cuvant cred ca totul se reduce la faptul ca poti fi cine nu esti cu adevarat. Un model vazut de tine in filmul tau preferat din copilarie, fratele cel mare si bogat, presedintele Statelor Unite, practic oricine.

Sa vina asta oare dintr-o frustrare a zilelor noastre? Sa se traduca intr-o neputinta de a fi sau de a lupta inspre acel cineva care iti doresti sa fii?

Poate aceasta capcana sa ne prinda si sa ne rapeasca, pentru tot restul primei vieti, timpului liber, si asa putin? Si daca da...unde se face trecerea dintre offline si online? Care este limita dintre cele doua si cine suntem noi de fapt?

O sa reusim sa iesim din criza asta a geniilor neintelese?

September Blue - cuvintele nu au rost

2009-09-10T08:03:00.003+03:00

Pisica de apartament

2009-09-07T08:20:00.001+03:00

- Xena, hei Xena, se auzi un strigat din sufragerie.

Ce nume idiot. Toate celelalte au nume normale precum Mish, Sonny, Petty, Tom, Betty, Tessy, Kitty numai mie s-a gandit copilul asta sa-mi puna un astfel de nume. Nu stiu ce a crezut despre mine sau ce ar fi vrut sa fiu dar nu-s decat o biata pisica, care ar fi vrut macar un nume normal, daca o familie normala nu s-a putut.

- Pisi, pisi, pisi… se auzi iar.

Era stapana, care de cate ori statea singrua pe canapea devenea, nu stiu din ce motive apatica. Era momentul in care ma striga iar eu trebuia de fiecare data sa ma duc si sa ma sui la ea in brate. Stiam ca daca fac asta o sa primesc ceva bun de mancare asa ca ma straduiam de fiecare data sa nu intarzii. Ma tragea de blanita si mi-o ciufulea ore in sir. De cele mai multe ori, dupa un astfel de tratament, trebuia sa ma spal cu grija si sa-mi aranjez la loc parul ca aratam de parca as fi bagat codita in priza.

Venea apoi copila de la scoala si ma lua la alergat prin intreaga locuinta. Nu mai stiam in ce parte sa fug. Avea un ghemotoc de blana pe care mi-l tara prin fata ochilor pentru ca eu sa dau cu labuta si sa-l alerg de mama focului. Parca eu as fi fost proasta si nu m-as fi prins ca ala nu e un soarece adevarat. Daca ar fi fost unul, stapana nu m-ar fi lasat in ruptul capului sa il prind, pe motiv ca ma murdaresc pe labe. Am eu memorie scurta insa o tar’ de logica tot mi-a dat mama cand m-a facut.

De fiecare data ma intrebam daca ceea ca aveam sa primesc merita intr-adevar toate eforturile astea.

Cand se lasa seara, exact dupa ce mancasem si-mi faceam siesta se auzea o cheie in usa. Era sotul stapanei. O nebunie de om, dar asta as vrea sa ramana intre noi. Venea in fiecare seara cu o falca in cer si cu una in pamant acasa. Nu schita nici macar un zambet (asta pana cand ma vedea). Tot timpul avea impresia ca daca merge la munca si aduce bani are dreptul sa ma deranjeze din siesta pentru a ma jughini. Parca eram o marioneta. Ce eu nu munceam? Stateam toata ziua de fundul stapanei si aveam grija mai mult eu de ea decat ea de mine. Credea ca-i usor? Sa stea el acasa de fundul cotoroantei sa vada cum e!

- Pisiiiiiii! Vino aici! Haide, haide! Stii ce mult te iubeste mama!

Astazi am hotarat sa nu ma duc. Am sa ma umplu de nesimtire si n-am sa ma misc de aici. M-am asezat pe pervazul geamului, am pus boticul pe labe si privesc cum ploua. Pe drum vad fete cunoscute, persoane pe care am avut pentru cateva momente impresia ca le cunosc. A fost doar o impresie.

Incep sa-l simt prin vene pe Bacovia. Cred ca am o depresie. Da…cu siguranta. E cu premeditare insa. Nu-i a mea. Eu doar m-am saturat sa-i vad ascunzandu-se dupa perdeaua asta murdara si eschivandu-se de lume.

Sub motivatia unei prefacute lipse de buna dispozitie si a energiilor disparute din Univers astazi nu fac nimic. Am hotarat!

Desene pe asfalt

2009-09-03T08:19:00.006+03:00

In urma cu ceva vreme, mergand spre birou cu privirea intoarsa spre pamant, am observat cum pe o bucata de asfalt scria cu litere de creta asa:

Ma intreb cate realitati exista
Fac asta deseori cand sunt trista
Ma uit in jur, vad oameni goi,
Te vad pe tine, ma vad pe mine, va vad pe voi.

Privesc pe geam la vise in doi,
Aceia doi numiti generic noi
Raze de soare si noroi
Pe buzele tale, pe chipul tau, in ochii tai.

Un fluture danseaza in zbor,
O pala de vant si-a cazut pe covor
Se zbate-n zadar, si-a rupt un picior
Logica-mi spune "trebuie sa-l omor".

Nu pot, nu pot, ochii ma dor
Mai vreau sa sper, vad iar un nor,
Ma uit la el, intind un picior,
In zare privesc si... il omor.

Anotimpuri vin si trec

2009-08-31T08:45:00.002+03:00

E 31 August si nu stiu cand a trecut timpul. Mai alaltaieri ningea cu fulgi mari peste noi, ieri ne scaldam in razele soarelui in drum spre birou, iar azi... azi toamna incearca sa-si faca loc peste timp.
Cerul e mohorat parca i s-ar fi innecat toate corabiile iar vantul sufla cu putere in incercarea de a alunga prin orice mijloace vara. Sufletele ni se zgribulesc de frig.

Frunzele se ingalbenesc si in curand vor incepe sa cada. Sa nu ratam ocazia de a ne plimba pe covorul moale, colorat de la galben auriu la roscat si chiar rosiatic!
E anotimpul in care macar pentru o vreme nu vom mai vedea asfaltul in fata ochilor si nu o sa-l mai simtim in talpa piciorului. Ce bine!

Deja se pregateste culesul viilor. Oamenii se aduna gramada si isi fac programul pentru perioada ce urmeaza. Se discuta pe banca de la poarta cand, unde, cine ajuta pe cine, cat are fiecare, cate zile sunt necesare. Apoi se cumpara toate materialele de trebuinta si cand vine ziua de cules zarva se asterne peste deal si-n sat. E o zarva organizata.
Se zdrobesc strugurii, se face vinul, apoi tuica, se trag in butoaie si se baga la beci (sau crama, in functie de puterile fiecaruia) .

Zarva ia sfarsit si linitea se asterne peste sat. Ulitele raman pustii iar soarele se scoboara din ce in ce mai devreme dintre astri pentru a lasa locul lunii. Mai ramai...te rog mai stai numai putin!

Copacii raman goi, lipsiti de putere in fata lui Dumnezeu. Cerul incepe sa planga din ce in ce mai des. Cred ca incearca din rasputeri sa ne spele de rele. Nu am sa-mi iau umbrela la mine in cazul asta, nu de alta dar vreau sa ma asigur ca apa are sa ajunga pana in suflet.

Ce putin a ramas pana maine!

No comment

2009-08-30T08:17:00.001+03:00

De cateva zile primesc niste e-mailuri cam ciudate. Nu le-am mai vazut pana acum, le citesc si ma lasa cu gura usor intredeschisa (asta ca sa nu spun cascata). Suna cam asa:

Get your Diploma today
No Exams! No Study! No Classes!
Prestigious University
Please Call 913*562-0421 For More Info

Your Education Advisor,
Sonia

Si bineinteles ca nu lipsesc mentiuni de genul : Do Not Reply to this Email. We do not reply to text inquiries, and our server will reject all response traffic. We apologize for any inconvenience this may have caused you.

Nu-mi aduc aminte sa fi solicitat in viata mea asa ceva, pe Sonia nu o cunosc (adica o cunosc dar nu e aceeasi), dar partea cu no exams! no study! no classes! la o facultate care mai e si prestigioasa pe deasura suna tentant. Nici macar click-click pe bulinute nu pare ca trebuie sa stiu sa fac, precum la alte universitati dintr-astea acreditate, nu dau nume, nu de alta dar habar nu am cum il cheama pe ala care le-a acreditat (si nu sunt nici blonda).

Poate mi s-a stricat casuta de e-mail si ar trebui schimbata :D

La persoana intai

2009-08-25T21:12:00.005+03:00

Imi trec prin fata ochilor mii de amintiri. Unele sunt numai ale mele, altele poate apartin altor suflete, iar altele construiesc premisele pentru ceea ce se numeste déjà vu.

Din cand in cand mai intorc capul dupa vre-o gara a carei insemnatate nu mi-e clara insa am sentimentul ca ar fi trebuit ca trenul sa opreasca si acolo. Dar nu, imi spun... daca trenul ar fi trecut pe aici, cu siguranta as fi vrut sa cobor. Trec mai departe.

Oare cate gari exista pe lumea asta? Cate sunt cele mai frumoase? Si pentru ce sunt construite daca trenurile nu se opresc niciodata aici?
Probabil pentru ca amintirea lor sa dureze o viata intreaga.

Stiu ce veti avea de spus, insa as vrea sa cobor la statia numita Copilarie. E o statie frumos colorata, cu multe buburuze pe aripile carora poti zbura, iar cerul este mereu senin deasupra ei. Cred ca am trecut de mai multe ori prin dreptul ei de mi-o amintesc atat de bine. Parca as avea imaginea ei intiparita in suflet nu pe retina. Ceva imi spune ca e mai mult decat o poza.

Oricum ar fi, e o pata de culoare printre statiile gri, prafuite de vreme, murdare, cu caramizi si dale sparte, sine furate de trecatori si mesaje vulgare pe pereti. Cosurile de gunoi se afla la locul lor si nu vezi cersetori pe peron. De asa numita respiratie controlata cu atasament care-ti ingesuie mintea intr-un coltisor mic, mic de tot nu a auzit inca nimeni pe aici. Si nu trebuie sa purtam la noi acele etichete cu care suntem insemnati de societate, ca oile la stana, ca sa nu ne pierdem unii de altii (mai mult unii de unii decat unii de altii).

Ma tot gandesc ce mult mi-as fi dorit sa cunosc mai putin din aceasta lume. Sau macar sa stiu despre ea atat cat trebuie astfel incat sa fie putin mai multe lucruri bune decat rele. Balanta s-ar inclina intr-un mod incredibil de natural inspre +∞ si calatoria asta chiar ar ar avea un rost.

Clipe pline de tot inaltul imi stariue in minte. Nu exista nici un fel de legatura intre ele insa au ceva al lor, ceva special, ceva cald, bun, minunat. Inchid ochii si am o senzatie de bine. Dintr-o data parca nu as mai fi furnica de pe talpa trecatorului grabit. Ma simt ca si cand as pluti pe un norisor de puf si toti ai mei m-ar privi de acolo de sus cu caldura. Altfel nici nu ar putea fi. E bine.

Ceva imi spune ca am mai trecut si prin alte statii frumoase cu siguranta. Trenul a incetinit si am putut vedea pe geam in tihna locuri unde timpul niciodata nu se opreste. Altfel de unde atatea poze in mintea mea? Uneori am impresia ca sunt diapozitive care-mi sunt proiectate in fata ochilor vrand-nevrand.

Data viitoare am sa trag semnalul de alarma.

Masca

2009-08-18T08:35:00.001+03:00

L-a lovit fara sa vrea pe o strada de obicei pustie. Era miezul noptii si in loc sa fie intuneric bezna, in capatul strazii se vedeau mii de lumini. Barbatului ii cazu cutia pe care o cara in brate si tot continutul se imprastie pe jos.

- Imi cer scuze domnule, ii spuse. De la atatea blituri nu v-am vazut.

Se apleca sa-l ajute sa-si stranga lucrurile. Era clar ca erau ceva lucruri de birou.

- Domnule dar....v-au dat afara de la serviciu?
- Da, raspunse barbatul adunand manios lucruile de pe jos.
- Cred ca va pot ajuta eu. Uitati aici numarul meu de telefon. Ii intinse o carte de vizita.

Barbatul lua cartea de vizita si ridica pentru prima oara capul. Un zambet larg i se citi pe chip. Incoltise speranta.

- Iulian? Tu esti! Ce bine imi pare ca te vad, exclama dintr-o data la vederea celui care il ajuta
- Dar dumneata cine esti, ca eu nu te cunosc?
- Cum, sunt eu Ticu, prietenul tau din copilarie. Nu-ti mai aduci aminte cum trageam cu prastia dupa vrabii? Si mai tarziu cand ne-am facut mai mari faceam planuri despre cum unul sa tina fetele de vorba si celalalt sa le ridice fusta cand nu sunt atente...
- Nu te-am vazut in viata mea. Intelegi? Eu nu te cunosc pe dumneata!

Dezamagit si usor confuz barbatul isi ridica cutia si pleca spre casa. In urma lui auzi un strigat:

- Sunati-ma! O sa va ajut cu cea mai mare placere.

(in tot acest timp blitzurile nu se oprira)

A urmat apoi o lunga si dureroasa asteptare. Pana cand intr-o zi melodia telefonului rasuna in toata casa.

- Credeam ca n-ai sa ma mai suni. Iarta-ma!
- Nu-i nimic. Ce bine ca ne-am reintalnit. Asa m-am bucurat...
- Imi cer scuze dar trebuie sa plec. Sunt asteptat. Va pot suna eu?
- Sigur....

Omul face brandul sau brandul face pe om?