In afara lumii

Pentru ca este ultima zi a acestui an, as vrea sa o inchei cu un articol pe care l-am citit zilele acestea si care mi se pare impresionant. Merita sa il citim si sa purtam morala in noi pe parcursul anilor ce vor veni.

Incepem sa facem pasi tot mai repezi prin viata si daca pana acum nimeni si nimic nu ne putea face macar sa ne gandim la ziua de maine, daca totul era trait "acum" pentru ca zile de "maine" vor tot fi, lucrurile incep sa se cam schimbe iar problemele, intrebarile si planurile de viitor se intensifica pe zi ce trece. Ne cautam tot mai frenetic locul. Cine, unde, cum suntem?

Iata articolul, asa cum l-am citit si eu:

"The world is a fucked up place!". Nu imi aduc aminte in ce film am auzit aceasta replica, dar e probabil ceea ce ii motiveaza pe oamenii din fotografiile lui David Monteleone, pe vissarioniti, sa isi gaseasca refugiul in afara societatii moderne, in afara sistemului concurential, in afara lumii si a obiceiurilor ei.

Astfel de comunitati, ca aceea fotografiata de italianul Monteleone au existat dintotdeauna, de la esenieni la paulicieni, la mormoni sau martorii lui Yehova. Unii au preferat izolarea de societate, altii au continuat sa traiasca in mijlocul acesteia conform perceptelor impuse de comunitatea din care fac parte. Vissarionitii si-au urmat liderul intr-o comunitate izolata. Cat de aproape de adevar i-a dus asta, cat de liberi au devenit, cat de luminati, cat de mantuiti? Imi place extraordinar de mult ideea de a iesi in afara cercului inchis, de a evada din matricea societatii, de a deveni martor, observator. Abia din afara poti, de exemplu, vedea absurditatea necesitatii de a te lasa amprentat la schimbarea actelor de identitate sau a pasaportului. Amprentarea e o metoda de control a regimurilor totalitariste, evreii erau amprentati la intrarea in lagare, e o metoda de urmarire a infractorilor, a puscariasilor. Acum toata lumea se lasa amprentata cu o lipsa de reactie vecina cu imbecilitatea, la realizarea buletinului, a pasaportului, iar mai nou la intrarea in minunatele State Unite sau in Japonia. Ma transforma acest gen de observatii intr-un adept al unei secte sau al unei comunitati? Nu. Cred intr-un singur lucru, in libertatea interioara, iar pentru atingerea acesteia nu e nevoie sa plec niciunde; deocamdata pot doar refuza amprentarea.

Am citit de curand o definitie extraordinara a libertatii: "Esti liber atunci cand cel care observa din interiorul tau este egal cu cel care face." Si aici intervine problema, pentru ca societatea de astazi e un mediu atat de otravit, din cauza concurentei, din cauza institutiilor defecte, din cauza ambitiei, incat celui care observa, martorului, constiintei, sufletului, spuneti-i cum vreti, i s-a pus calus, a fost adormit, iar fraiele le-a preluat in intregime cel care face, cel care actioneaza, supravietuitorul, egoul. Societatea nu are nevoie de oameni spirituali, de iubire si compasiune, ci de invingatori, de concurenti feroce, care sa propulseze economia, capitalismul si ideea de tot mai mult. Societatea promoveaza dezechilibrul interior, pentru ca doar astfel poti fi condus usor.

Ideea e insa ca ego-ul nu poate exista in lipsa unui sistem concurential, in lipsa confruntarilor, in absenta dorintelor de tot mai mult, iar aici se pare ca o comunitate ca cea a visarionitilor ofera un cadru mult mai prielnic evolutiei spirituale, dar asta nu ofera nici o garantie. Nu sunt insa un adept al acestei metode. Sunt adept al constientizarii, al observatiei precise si al reactiei rapide. Sunt un adept al aducerii luminii in intuneric, al meditatiei in piata publica, al bascularii intre singuratatea auto-impusa si societate.

Imi place extraordinar de mult o scurta povestioara. Un imparat vestit si-a trimis baiatul ajuns la varsta maturitatii la cel mai mare invatat pentru a capata instruire. Dupa trei ani, tanarul a devenit cel mai erudit elev al invatatului, o adevarata enciclopedie ambulanta. Extrem de mandru, tanarul s-a intors la tatal lui, imparatul, dornic sa ii arate acestuia nivelul intelectual la care se ridicase. In momentul in care l-a vazut, imparatul, un mare intelept, nu a parut deloc impresionat si i-a cerut pe loc, sa se intoarca la maestrul lui si sa invete ceea ce nu poate fi invatat. Trist si dezamagit, tanarul a facut cale intoarsa. Cand maestrul a auzit pentru ce l-a trimis imparatul inapoi, a zambit si i-a cerut tanarului sa ia cireada de vaci si sa mearga in padure, de unde sa nu se intoarca pana ce nu va invata ceea ce nu poate fi invatat. Timp de trei ani, de dimineata pana seara tanarul s-a chinuit ingrozitor sa incerce sa ajunga la aceasta intelepciune. Nu a reusit. Dezamagit el a abandonat orice efort si a inceput sa piveasca padurea si sa asculte pasarelele. La un moment dat, dupa o lunga perioada de timp pe care nu-l mai simtea cum trecea, unei vaci i s-a facut mila si i-a spus sa se intoarca. In momentul in care maestrul l-a vazut venind, a zambit fericit: intre privirea blanda a tanarului si a vacilor nu exista niciun fel de diferenta. Ego-ul disparuse. Cel care face devenise intre timp cel care observa. Era timpul pentru a se intoarce in societate. Fara aceasta lectie te poti izola in orice fel de comunitate, dar totul va fi disfunctional in interior.

Daca un betiv intra intr-o manastire, aceasta devine carciuma lui. Daca un calugar intra intr-o carciuma, aceasta devine manastirea lui. Nu conteaza unde ne aflam, ci ceea ce purtam in noi.


Harris Wallmen - Editorial, Photo Magazine, nr 58, decembrie 2010-ianuarie 2011 .

Intrebari de Sambata seara

Deunazi, dupa ce am discutat ceva vreme cu niste prieteni daca sa facem sau nu rezervare la restautrantul la care vroiam sa mergem, ne-am hotarat cu totii ca e mai bine sa facem. Zis si facut, unul dintre ei a pus mana pe telefon, a facut rezervarea, l-am auzit, apoi dintr-o data paru foarte confuz. Dupa ce a inchis era in continuare mirat. L-am intrebat ce se intamplase...

- Am o rugaminte la dumneavostra... Va rog mult ca deseara sa nu veniti in pantaloni de trening! Asta mi-a spus domnul cu care tocmai am vorbit. Dar e ok, avem rezervarea.

Acum, gandindu-ma retrospectiv la cele intamplate, imi dau seama de incurcatura creata si in minntea mea. Nu prea stiu cum sa o iau. Sa ma simt frustrata ca mersul in pantaloni de trening la restaurant (si accesoriile acestora- lantul de aur de la gat, gros de o palma, maieul alb care sta sa plesneasca pe mushii umflati cu pompa precum pieptii de pui din vitrina unui super-market, sapca de pe cap si BMW-ul din care se aud sunete disperate de manele ) e ceva care se intampla frecvent in Romania sau sa ma bucur ca cineva ia atitudine refuzand discret un astfel de prototip?

Ieftin! Pentru toate gusturile !

A trecut primăvara, a venit vara şi nimic nu s-a schimbat. Poate doar faptul că m-am lenevit total şi nu am mai scris nimic nicaieri. Atenţia mi-a fost distrasă de ceva griji cotidiene. M-am tot gandit despre ce să mai povestesc însă nimic nu mi s-a părut potrivit.

Să scriu despre clasa politica pe care o cunoşteam şi înainte destul de bine dar care continua sa ne surprinda cu tot felul de salturi mortale? Să dezbat problema resurselor nelimitate ale salonului de nebuni de la Spitalul Media? Sau poate ar fi fost interesant să povestim despre cotonogelile şi îmbrăţişările din timpul Campionatului Mondial de Fotbal. Ah şi să nu uit de minunatele vuvuzele, atât de asuzitoare încât n-am mai auzit nici măcar un strigat de “goollll” prin apropierea blocului în care stau.

Ei bine, nu, nu, nu! Azi o sa ma concentrez pe un accesoriu pe care femeile îl adoră vara şi pentru care pierd o mulţime de timp şi cheltuie o multime de bani în fiecare an: costumul de baie, mai precis reclama la costumul de baie.

Am primit săptămâna aceasta tot felul de e-mailuri care mă invitau să privesc o colecţie uluitoare de costume de baie, aşezate pe manechine superbe, la nişte preturi care numai de criză nu se pot numi. Eh, şi eu acum, cu aşa manechine uiţi de orice criză…

Bine, bine, dar eu ca femeie, daca privesc reclama, ma pot gandi oare că aş arăta la fel de sexi ca acea imagine ideala de photoshop? Adevărul e ca mi-ar putea trece aşa ceva prin minte într-un vis, şi multora dintre noi chiar le trece. După ce faci gaură in bugetul familiei, soseşte şi piesa mult dorita, este probabtă şi surpriza… Costumul ăsta de baie nu are sânii aşa de mari ca în poza, şi parcă are şi ceva burtică. Ce chestie, a venit şi cu aripioare cadou. Şi peste toate astea acolo nu scria că trebuie să mergi la cateva şedinţe la solar ca să ţi se potrivească nuanţa. Ce bine ca barbaţii nu disting nuanţe ci doar culori aşa-i? Dar ce păcat că galben este o culoare şi pe pielea albă nu dă bine deloc.

Părerea mea este că ar fi fost mai bine ca acele link-uri să fi fost direcţionate către barbaţi. Măcar îşi clăteau şi ei ochişorii, dacă nu chiar , cu gandul la fata frumoasă din poză, ar fi putut recomanda iubitei un anumit tip de costum de baie. Sau, şi mai bine, ar fi putut chiar să-i facă o surpriză. Câte dintre femei nu ar fi cu adevărat surprinse să se trezească cu un asemenea cadou de la iubitul lor? Daca mai este şi pe masura ei (nu e greu, e suficient să ştiţi care este sertarul în care-şi ţine lenjeria, apoi să citiţi etichetele) este cea mai frumoasă dovada de interes din partea lui. Şi nici nu ar conta imaginea celei admirate de făptaş înainte de a cumpăra minunatul cadou.

Problema în acest ultim caz, ar fi cea a cercetătorilor francezi pentru care forma, piesele şi culoarea costumului de baie nu ar mai trăda nimic din personalitatea purtătoarei, şi nici măcar pe cea a posesorului ei. Singurul lucru pe şi-ar putea baza cercetările ar fi femeia de care este atras acel bărbat, care stim sigur că nu este cea de lânga el, ci cea din spatele unei imagini pe care nu o cunoaştem. Astfel toate studiile lor de până atunci s-ar duce acolo unde le e locul iar noi am fi mult mai fericite neîncercând să ne prelucrăm imaginea reala în photoshop.

Vouă fetelor vă recomand următorul costum de baie pentru bărbati. Bine… e adaptabil si pentru femei cred.

Vezi mai multe imagini Haioase

O lume minunata

Aseara am fost cu verisoara mea, proaspat venita din Norvegia, sa-si faca ceva cumparaturi adecvate vremii din Romania si pentru ca cel mai aproape de noi era noul Mall (Sun Plaza), am zis sa facem rapid un tur.

Cand am ajuns acolo, in jurul orei 7 seara, era o agitatie de nedescris. Era cate un puhoi de lume in dreptul fiecarei intrari iar in interior era, asa cum a putut mintea mea sa priceapa, un mare haos.

Aveam senzatia ca sunt undeva pe o autostrada aglomerata, pe care se merge bara la bara si unde, din cand in cand, se mai petrece cate un accident in lant doar pentru ca cineva a schimbat brusc directia ori s-a oprit in locul nepotrivit.

Familii cu soti la brat si copii de mana se plimbau fericiti ca si cand ar fi fost pe un bulevard in mijlocul naturii. La tot pasul vedeai barbati care vor sa-si satisfaca partenerele cumparandu-le orice le mai trecre lor prin cap, doar pentru a le vedea privirea satisfacuta.

- Cum imi vine?
- Foarte, foarte bine. Esti foarte fumoasa cu haina asta asta (mai ales pt ca e scurta si-ti lasa componentele dorsale atat de sexi la vedere; o sa ma laud la toti prietenii cu noua mea achizitie).
- Auzi... dar sa-mi iau pe crem (care de fapt era beije) sau pe negru?
- Stiu si eu..... Ia-ti si pe crem si pe negru.
- Ok, a acceptat imediat fara sa astepte prea mult. Ar fi riscat ca iubitul sa se razgandeasca si ar fi fost pacat.

Pe vremuri, adica pe vremea mea, barbatii cucereau o fata cu o plimbare in parc, o floare si poate si o cafea. Acum o cuceresc cu o garderoba intreaga potrivita pentru anotimpul in care se afla. De aici deducem ca probabil cel mai eficient este sa agatati vara. Tinutele sumare lasa mai multe parti la vedere si sunt si mai ieftine.

Usor obosite si fara prea multe cumparaturi (calitate foarte proasta iar preturile sunt la fel ca in Europa de Vest), am fost sa bem o cafea. La etajul dedicat fast food-urilor cu mare greutate am gasit o masa libera, dupa ce ne-am invartit de vre-o cateva ori in cerc. Am luat sa mancam impreuna un Cinnabon si ne-am dat glicemia peste cap pentru urmatoarele 2 luni, pe langa faptul ca apoi ni s-a cam facut rau. Ne gandeam impreuna cat de nesanatoasa este mancareade la Mall si cum toata lumea se da in vant dupa ea.

Eu intr-adevar, am spus si o mai spun, urasc Mall-urile. Trecand peste acest aspect, ceea ce este intr-adevar ingrijorator este faptul ca ne transformam din ce in ce mai puternic intr-o societate de consum. Incet, incet, imprumutam comportamentul tipic American si nu stiu cat de sanatos este acest lucru. Muncim ca nebunii de dimineata pana noaptea, fara sa apucam sa mai vedem prea des lumina zilei, pentru ca o buna parte din veniturile obtinute cu atata greutate, sa le aruncam la Mall. Ne crestem copii in Mall, cu junk food, imbracati in haine scumpe purtabile doar un sezon, dar pe care este inscriptionat autentic numele unei firme de renume international.

Uitam cu timpul sa mai mergem la birou pe jos, cu mijloacele de transport in comun, sau ce inseamna o plimbare in parc. Nu mai simtim placerea pe care ti-o ofera o carte , chiar daca trebuie sa o citesti cu ochii tai, fila cu fila si nu este nici macar 3D.

Haina nu il face pe om devine un refren al unei filozofii de pe vremea bunicii, nu mai e la moda. Nu ne mai inchipuim ca alergand desculti prin iarba ne poate face sa ne simtim liberi. Nu mai stim sa ne bucuram de o privire, de o imbratisare, de un sarut.

Devenim superficiali, din ce in ce mai ignoranti, din ce in ce mai urati desi pe dinafara aratam ca scosi din cutie.

Asa arata lumea in care ne dorim sa traim?

Mie personal nu-mi place dar din pacate un om e mult prea marunt si total insuficient pentru a o putea schimba. Dar, trecand peste toate astea, inca mai pot visa.

Despre cosmaruri fierbinti si mancaruri proaspete

Astazi aveam de gand sa scriu in mare parte despre ipocrizie. Imi trezise interesul pe aceasta tema un bun prieten cu care m-am conversat zilele trecute si nu numai. M-am razgandit pentru ca am primit apa la moara pe un alt subiect care nu este in totalitate diferit de acesta: romanul.

Romanul ca si specie a genului Homo, componenta de baza a verigii Homo Sapiens Sapiens, ar trebui sa fie o varianta imbunatatita si permanent upgradata a omului de Neanderthal. Si vi se pare ca este?

Romanul este pe langa idealist, patriot si artist, deosebit de gurmand. Spun asta pentru ca ii place sa consume orice in cantitati oricat de mari atata timp cat stomacul sau este suficient de plin incat sa nu mai poata gandi. Face asta nu pentru ca nu este capabil sa aleaga ci pur si simplu pentru ca ii e lene. Este ca o termita care ingurgiteaza orice. De la posturi de gen OTV, emisiuni ca "Iubire interzisa" sau "Fermier caut nevasta" (emisiune care doreste sa sporeasca nivelul de macho al barbatilor care au ales sa faca din coada vacii un adevarat izvor de inspiratie) pana la publicatii libere in care la ordinea zilei aflam pe cine a mai luat Prigoana langa el in pat, cum o pipitza se marita cu iubitul Ioanei Basescu, despre mostenitorii lui Iri si banii bagati in partea dorsala a unor companii de catre Hitler pentru sporirea eficientei partii sale frontale din cadrul aceluiasi segment corporal. In acelasi timp Mozart este inlocuit cu Salam (fiecare de care isi permite, daca isi permite), Strauss cu Vijelie (diferenta de atitudine domne') sa nu vorbim de Enescu al carui nume abia daca mai palpaie in lumina lui Adi Minune.

Pe fondul acesta (sau fundul, in functie de preferinte) ne plangem ca cei buni pleaca din tara. Si culmea cei buni se plang tot la cei buni si fac impreuna o drama din asta. Ei bine, ar trebui sa incetam sa ne mai gandim ca au plecat numai oamenii valorosi in afara pentru ca o data cu ei a plecat si o buna parte de pleava a societatii. Romanii care au plecat se impart in doua categorii: aceeasi gurmanzi de care vorbeam mai sus, si oameni cu ceva potential intelectual care au renuntat la patriotismul imbecil pentru binele lor. Daca analizam cele doua paturi sociale vom vedea ca principala lor caracteristica este ipocrizia.

Sa vorbim putin despre cei care au ramas. Si in randul lor exista doua categorii , doua subspecii, doua variante ale aceluiasi program. Pe de o parte vorbim de o multime bogata in putere si prostie, ambele masurate in hartii de 100E (varianta hard) si varianta soft, a celor condamnati la singuratate, pe umerii carora atarna greu povara izolarii datorita rafinamenutlui involuntar al mintii.

De ce nu au plecat si ei? Nu stiu insa nu cred ca patriotismul are ceva de-a face cu asta. Poate doar teama sa-i fi retinut si doar idealismul sa le dea forta de a infrunta in fiecare zi pericolul de a muri de foame si in fiecare noapte cosmarul zilei reci ce vine. In tot cazul si acestia din urma au un interes al propriei persoane. Ei stiu ca numai din singuratate, nevoie si suspin se naste arta. Si astfel speranta.. speranta de a fi un nimeni recunoscut intr-o lume plina de personalitati.

... cu totii niste ipocriti zic eu!

Totusi, pentru ca nu putem afla binele decat prin intermediul raului, tot asa nu ne putem transforma in gurmeti fara sa fi fost mai intai gurmanzi. Este la fel de adevarat si ca daca vom primi mancare proasta pentru o perioada suficient de lunga de timp nu vom sti niciodata sa o alegem pe cea buna. Asadar aceasta transformare depinde de noi sau de marile nuclee de influenta? Depinde de portia de icre negre sustrasa pe furis de la restaurantul alaturat sau de bucatarul angajat la cantina saracilor?

Inchid astfel televizorul, privesc in jos cu rusine cand trec pe langa chioscurile media, pun lacat frigiderului , inchid radioul care imi face pofta de snacks-uri si vata de zahar pe bat si ma duc la culcare. In minte imi staruie o intrebare:

In final adevaratul gust depinde de ou sau de gaina?

Efectele incalzirii globale

Am impresia ca vine iarna. De fapt... chiar vine.
Dupa o toamna mohorata zambetul imi ingheata pe chip, o data cu simturile.

As vrea sa mai gasesc pe drum un saculet in care sa se fi ratacit o speranta. O samanta de credinta ca intr-o zi trupul o sa-mi fie cuprins de caldura acelor raze calde atat de mult asteptate. Sa vad macar o licarire pe cer as vrea, care sa-mi dea puterea sa mai cred ca exist impreuna cu toate visele mele.

Ma opresc din drum la un colt de strada. Mi se pare ca povestea exista, ca n-a murit, ca intr-un anumit moment din vreme se va implini.

Incerc sa imi inchipui aleea insorita, copacii infloriti si ciripit de pasarele. Un motan cu coada stufoasa sade intins in mijlocul trotuarului, cu labele in sus. Ridica lenes o spranceana si ma priveste cu nepasare. La cativa metri, la poalele unui pom, pisica tine la pieptul ei doi pui infometati ce nu se mai satura . Ii priveste cu drag si din cand in cand le mai linge urechiusele si labutele spoite de lapte.

Ma uit la ceas, e foarte tarziu. Fac un rond cu privirea de jur imprejur. Ce tot astept?

Mi s-a parut.

Degetele imi sunt degerate. Nu le mai simt. Au o culoare vinetie. In curand cred ca va trebui sa merg la un chirurg. Nu exista tratament pentru stadiul acesta iar asa nu-mi folosesc la nimic. Mai mult ma incurca. Nici aburul sufletului nu-l mai simt.
Si totusi... doare atat de tare....