Uneori, cand ploua

Imi lipesc tampla de geam si ascult. E liniste pe strada. Se aude doar sunetul ploii peste frunzele aurii, ce imbraca pamantul. Picaturile mangaie cu o tandrete inimaginabila copacii goi si....cad. Se preling trist, din ram in ram, pentru ca atunci cand ating pamantul sa se auda sunetul scurt al caderii, apoi ecoul frunzei galbene. Liniste.

Ce greu este sa urci si cat de usor poti aluneca.

As vrea atat de mult sa pot calca ploaia. Cu talpile goale sa umblu as vrea, cu fiecare picatura sa ma indrept putin cate putin spre inalt, cu fiecare vis sa zbor. Si sus... sus sa pot tine cerul intr-o mana si sa-l invart dupa bunul meu plac. As mangaia norii, m-as scalda in razele soarelui, as trimite o stea tuturor celor dragi apoi m-as ghemui in curbura lunii, as inchide usor pleoapele si as adormi. Peste toate s-ar asterne tacerea noptii.

Ridic privirea spre inalt parca implorandu-l sa nu mai prabuseasca picaturile grele peste sufletul meu. Norii se aduna in buchete de flori fumurii, desenate parca pentru mine. E tarziu.

Cupola lumii ma priveste tacut. Imensitatea apasatoare imi trezeste o lacrima calda pe obraz. In urma ei lasa o dara pe foaia de sticla pentru ca cerul sa nu o uite. Se zbate sa iasa pentru a se contopi cu toate celelalte. Geamul se infioara de frigul de afara.

Trece cu dragoste nemarginita peste buzle mele care tresar ca si cand s-ar fi trezit dintr-un somn adanc. Mi-e tare sete. Trupul mi-e infometat de tristetea de afara si sfuletul imi arde. Un dram de sare imi incanta gustul.
Se desprinde tacuta de obraz si intr-o fractiune de secunda atinge podeaua. Am sentimentul ca aud sunetul marii intr-o scoica. Valurile se lovesc cu putere de stanci si revin iar, si iar, pana se asterne tacerea.

A fost doar o picatura de roua.

Cat de dor o sa-mi fie de toata aceasta minunatie. Cat de dor.... Cat de dor...