Esenta vietii

Daca ar trebui sa vorbiti despre esenta vietii proprii ce cuvinte si intamplari ati folosi? Sau ce sticluta ati alege?

Eu una am tot stat sa ma gandesc la acest aspect. Intai am avut senzatia ca totul e vid, apoi ca nu poti povesti un an intr-o carte dar o viata. Am avut multe intamplari unele fericite, altele mai putin fericite, de ceva vreme am impresia ca sunt in perioada prima oara (e ciudat cat de des spun, fac si traiesc lucruri pentru intaia oara). Si totusi...care e esenta?

De fapt eu as alege sa spun numai cat ar putea sa incapa pe o foaie de hartie.

Ar fi un Craciun din copilarie, cand bunicul imi facea un brad mare, mare, in coltul din dreapta al sufrageriei, cand se aseza in patru labe pentru ca eu sa ma asez pe spinarea lui si sa ii spun dii calu, dii! iar el ma ducea usor, usor, spre bucatarie unde bunica pregatea bucatele pentru a doua zi. Descalecam si ii ceream si eu o bucata de coca sa framant un cozonac (care evident iesea cat un ou de gaina). Toata casa mirosea a cozonac cald, colindatorii sunau la usa, bunicul iesea in pragul usii si le dadea un covrig, o portocala si uneori un banut. Imi aduc foarte bine aminte cum ma uitam spre partea superioara a sifonierului unde erau insiruiti cozonacii (cred ca pentru ca eu sa nu ajung la ei), si cum tipam cat ma tineau plamanii ca eu vreau banzaluta cea rosie (aveam doua, una verde si una rosie; cea rosie era preferata mea).

Apoi au mai fost doi ani prin perioada adolescentei. Atunci am simtit ca zbor, am avut intaia mare dezamagire in dragoste, l-am intalnit pe cel mai bun prieten al meu, am invatat sa cant la chitara si tot atunci m-am indragostit nebuneste fara ca macar sa-mi dau seama ca despre asta e vorba. Am trecut mai departe, m-a durut, mi-a lipsit, dar slava Domnului ca lucrurile nu au ramas asa.

Urmeaza apoi cativa ani ai omului mahmur si matur, inca atasat de adolescenta. Este etapa in care asimilezi multe lectii de la viata. Esti practic obligat sa uiti ca esti un copil si trebuie sa iei lucrurile asa cum sunt. Iubesti pentru intaia oara intr-un mod matur. Simti ca ai aripi, ca zbori, ca esti invincibil, visezi; dar e ceva care te obliga sa deschizi ochii si iti dai seama ca lucrurile nu stau chiar asa.

Incepi sa devii interesat in mod activ de ce se intampla in lume si mai cu seama in tara. Dai drumul la TV si ce vezi? Gaitele. Nu, nu e vorba de piesa lui Kiritescu caci in naivitatea sa nu se putea gandi atat de departe. In tot cazul piesa asta se joaca zi de zi pe scena tuturor teatrelor mici si mari ascunse in spatele butoannelor de aceleasi dimensiuni, pentru a da impresia de egalitate, dar mai cu seama pe scena politica. Si asta ingurgitam cam de cand implinim varsta de 18 ani (ce minunatie ca acum suntem mari si avem drept de vot) si pana la final.

Ne-am plictisit teribil. Schimbati piesa va rugam!

Viteza caruselului se mareste continuu. Vrem sa coboram dar, o data urcati nu se mai poate. Caruselul nu se mai opreste. Am platit doar o tura dar se pare ca batranul caruia i-am dat banutul a plecat acasa si ne-a uitat aici. Pe drum a facut un atac de cord si nimeni nu mai stie de parcul de distractii din visele noastre.

De-o data suntem oameni mari, avem responsabilitati, ranim si suntem raniti. In jurul nostru oamenii se imbolnavesc si mor. Privim la slabiciunea, neputinta si suferinta celor care odata ne ocroteau, care erau de nestavilit, sub aripa carora ne simteam intotdeauna protejati, care nu ar fi lasat pe nimeni si nimic sa ne faca rau. Tot universul nostru ideal de copii incepe sa se prabuseasca. Ne e mult mai clar decat acum zece ani ca lucrurile nu sunt vesnice, ca maine se poate sa nu mai apucam sa spunem te iubesc (ne e?). Mai bine nu ratam nici o clipa, oricat de greu ar parea…

Cu ce ramanem? Si ce ramane in urma noastra?

Gaitele