Statea ingandurata de dimineata. Se facu ora 13 si nu-si dadu seama unde zburase timpul. Era ea, prietena mea de o viata. Ea alaturi de care copilarisem, alaturi de care faceam toate nebuniile din lume; cu ea radeam, plangeam , eu caci ea nu plangea niciodata; ne bucuram impreuna de razele de soare care ne mangaiau parul sau ploile triste de toamna care maturau covorul de frunze aurii.
Totusi mi se parea atat de ireala. Nu mai recunosteam nimic din ceea ce-i apartinuse vre-o data . Azi imi spusese ca se gandea la toate nedreptatile prin care trebuie sa treaca sufletul omului inaintea desavarsiri. Auzise la radio o melodie; de dragoste spunea ea. Se tot intreba cum de unii, mai degraba toti din cate am inteles eu, sunt atat de naivi incat sa creada fie si penturu o clipa ca pe lumea asta exista ceva ce poate fi vesnic. Delimitat in timp asta ar fi insemnat tot restul vietii, practic o viata de om. Asa ceva nu poate fi adevarat, imi spunea.
Continuam sa cred ca pana si cei mai rationali oameni, asa cum era ea, au vise. Desi nu mi-o aduc aminte visand nici macar pentru o clipa. Ce-i drept am crezut ca numai eu visez cu ochii deschisi, ea niciodata.
Dintr-o data incepu sa ma certe:
- Fato, fato…Deschide bine ochii si nu incerca sa zbori pentru ca ai sa cazi! Pe cat de mult ai sa te inalti pe-atat de tare are sa te doara!
Nu facusem nimic, nici macar nu-i adresasem vre-un cuvant din care sa fi dedus ca mintea mea ar fi departe. Era unul dintre putinele momente in care nu ma gandeam la nimic.
Ma ingrijora destul de tare. Iar ea…avea lacrimi in ochi; visa. Ma tot intrebam unde-i e gandul. Ar fi trebuit sa fie fericita pentru ca nu-i lipsea aproape nimic. Toti cei din jurul ei o iubeau, iar mie, mie imi era cea mai draga.
Am luat-o in brate. Privea pierduta undeva in departare. Parca ar fi fost o stana de piatra. La un moment dat exclama fara sa ma priveasca :” Nefericit-o!”. Curand insa am inteles ca in mod sigur nu cu mine vorbea.
- Am sa te tin in brate pana adormi. Iar daca vrei nu plec de langa tine nici dupa aceea. Dar trebuie sa te odihnesti. Trebuie sa-ti vii in fire.
Nu parea sa ma auda. Ramase cu ochii atintiti spre fereastra. Privea inaltul cerului cu setea unei pasari ce vrea sa atinga infinitul. Uneori aveam impresia ca alearga dupa niste naluci. Din cand in cand bolborosea cate ceva. Singurele vorbe pe care le-am inteles, pentru ca era foarte greu sa deslusesti ce spune, erau : “De ce Ileano, de ce? Nu-i nimic altceva decat o amagire, o iluzie, un vis. Si atunci…de ce?”
Aceste vorbe pentru mine nu aveau nici un sens si ma indoiesc ca pentru ea ar fi avut. Totusi mi-au ramas atat de bine intiparite in minte ca si acum, dupa atatia ani, parca o aud rostindu-le. As fi vrut sa o inteleg atunci. Nu simteam insa decat durerea care, in linistea aceea apasatoare, imi cuprindea fiecare celula de parca as fi fost ea. Ma bucuram ca sunt acolo, ca nu e singura, ca am onoarea de a fi imparti durerea cu mine. De obicei eu plangeam iar ea imi alina intotdeauna suferinta. Acum insa, desi eram acolo, nu stiam cum sa-i intorc serviciul si asta ma durea teribil de rau.
Imi arata calutii pe cer. Eu nu vedeam decat niste norisori dar ea ii numea caluti. Intelegeam ca aceea erau cei care ar fi trebuit sa o scoata din aceasta mocirla a propriei vieti. Si eu, niciodata n-am stiut cat era de nefericita. Ba chiar la vremea aceea mi se parea ca este de-a dreptul nebuna.
Imi doream sa stiu cine i-a facut asta sa pot sa-l strang de gat cu ambele maini. Simteam o teanma inimaginabila de-a nu o pierde. Nu, ei nu i se putea intampla asta, imi spuneam. Aceasta femeie este cea mai tare persoana din cate cunosc. Cine i-a facut asta? Cine?.... ca-l omor cu mana mea.
In realitate stiam ca daca o fiinta ar fi putut sa-i faca asta Ilenei, atunci pe acesta l-ar fi iubit cel mai mult. Oare sa fi invatat si ea sa iubeasca? Asta sa fie?
Sa nu ma intelegi gresit, babo. Ea era in stare sa iubeasca pana la fiece fir de iarba. Avea ceva de dat fiecarei fiinte pe care o intalnea. Unora mai mult, altora mai putin, in asa fel incat sa ajunga pentru fiecare. Fata asta stia sa iubeasca in o mie si una de feluri, insa nu cunoscuse inca dragostea aceea.
Am mangaiat-o pe tample si m-am jucat in parul ei ore in sir. Intr-un final a reusit sa inchida ochii. Atunci cateva lacrimi calde i s-au scurs pe obrajii palizi. Acum erau de-a dreptul stralucitori.
E frumoasa, mi-am spus. Si trista, atat de trista…
Tremura.
No comments:
Post a Comment