Songs for a happy Christmas

Miroase a Craciun

Am fost aseara la o plimbare asortata cu o fotografie, ceva prietenie si multa buna dispozitie. Parcul, unul foarte drag mie de altfel, se gatise de petrecere. Bradul era impodobit, bucatele erau pregatite si mirosea a vin fiert. Int-un loc ferit bine de ochii curiosi ai vizitatorilor, Maria nastea pruncul in staul, insotita de cateva animale si cei trei magi. Prin desisurile acoperite de zapada, sania Mosului, trasa de cei patru reni, isi facea loc. Pe Mos Craciun insa nu l-am vazut. Cred ca nu am fost prea cuminte anul acesta.

Povestea de aseara m-a facut sa ma gandesc la familie, la persoanele dragi pe care le doresc alaturi de sarbatori, la cele care obisnuiau sa faca sa-mi para real an de an mitul lui Mos Craciun, dar in egala masura m-a facut sa ma gandesc la Fetita cu chibrituri, a lui Andersen. Am citit-o cand aveam vre-o 8 ani si pentru prima oara in viata mea m-am simtit norocoasa si usor vinovata de a fi asa. Eu aveam totul. Nimic nu-mi spulberase visele, raul nu patrunsese in lumea mea, nimic nu reusise sa destabilizeze macar o clipa centrul de greutate al universului meu de copil. Nimic pana la povestea asta.

Au urmat apoi multe alte povesti iar pe masura ce am crescut lucrurile s-au complicat. Ceea ce n-am sa uit insa niciodata este ca, in timp ce eu pregatesc casa si bradul de sarbatoare, in timp ce copilul intarziat din mine inca il mai asteapta pe Mos Craciun, o fetita sta ghemuita langa un zid si cauta cu disperare chibritul.

Agonie si extaz

S-a terminat cu alegerile si cu numaratoarea voturilor, s-au renumarat si cele nule care aparent nu erau nule si situatia nu s-a schimbat. Ah, am vazut si doua filmultete atent improvizate despre cele doua somitati, si multe, multe bancuri desre domnul Geoana care se pare ca nu a castigat chiar functia de presedinte in stat dar a obtinut-o cu succes si in mod detasat pe cea de rege al bancurilor. Nu-i rau dupa ce Bula a detinut acest tron circa 30 de ani (adica de 6 ori mai mult decat Traian Basescu).

Acum suntem in asteptare de Guvern, asta insemnand o impartire cat mai echitabila a cascavalului. E ca si cu bugetul, vedem care este (ca-s mai multi bani), cati angajati ne permitem sa platim, si restul afara si fara salarii compensatorii. Asa si cu soriceii care asteapta sa le cada din gura sobolanilor cate o bucatica de cascaval.

Si in tot acest timp, cand tara arde, cand e urat si e furtuna in stat, mie mi se desface insistent siretul de la pantof. Ieri am umblat cu el mai mult desfacut. Priveam la el cum se zbate intr-un sictir de nu se poate pe asfalt. Se tot dadea cu capetele de podea ca si cand innebunise. Eu il legam iar el se desfacea mai abitir. Intr-un final am zis ok, daca tu asa vrei, apai asa sa stai ca eu nu te mai leg. Si asa am mers cu el toata ziua.

Daca se mai razvrateste si azi asa, am sa-l tai sau am sa renunt la el pentru ca altfel o sa pic drept in nas. Si nici Guvern nu avem macar....

Esenta vietii

Daca ar trebui sa vorbiti despre esenta vietii proprii ce cuvinte si intamplari ati folosi? Sau ce sticluta ati alege?

Eu una am tot stat sa ma gandesc la acest aspect. Intai am avut senzatia ca totul e vid, apoi ca nu poti povesti un an intr-o carte dar o viata. Am avut multe intamplari unele fericite, altele mai putin fericite, de ceva vreme am impresia ca sunt in perioada prima oara (e ciudat cat de des spun, fac si traiesc lucruri pentru intaia oara). Si totusi...care e esenta?

De fapt eu as alege sa spun numai cat ar putea sa incapa pe o foaie de hartie.

Ar fi un Craciun din copilarie, cand bunicul imi facea un brad mare, mare, in coltul din dreapta al sufrageriei, cand se aseza in patru labe pentru ca eu sa ma asez pe spinarea lui si sa ii spun dii calu, dii! iar el ma ducea usor, usor, spre bucatarie unde bunica pregatea bucatele pentru a doua zi. Descalecam si ii ceream si eu o bucata de coca sa framant un cozonac (care evident iesea cat un ou de gaina). Toata casa mirosea a cozonac cald, colindatorii sunau la usa, bunicul iesea in pragul usii si le dadea un covrig, o portocala si uneori un banut. Imi aduc foarte bine aminte cum ma uitam spre partea superioara a sifonierului unde erau insiruiti cozonacii (cred ca pentru ca eu sa nu ajung la ei), si cum tipam cat ma tineau plamanii ca eu vreau banzaluta cea rosie (aveam doua, una verde si una rosie; cea rosie era preferata mea).

Apoi au mai fost doi ani prin perioada adolescentei. Atunci am simtit ca zbor, am avut intaia mare dezamagire in dragoste, l-am intalnit pe cel mai bun prieten al meu, am invatat sa cant la chitara si tot atunci m-am indragostit nebuneste fara ca macar sa-mi dau seama ca despre asta e vorba. Am trecut mai departe, m-a durut, mi-a lipsit, dar slava Domnului ca lucrurile nu au ramas asa.

Urmeaza apoi cativa ani ai omului mahmur si matur, inca atasat de adolescenta. Este etapa in care asimilezi multe lectii de la viata. Esti practic obligat sa uiti ca esti un copil si trebuie sa iei lucrurile asa cum sunt. Iubesti pentru intaia oara intr-un mod matur. Simti ca ai aripi, ca zbori, ca esti invincibil, visezi; dar e ceva care te obliga sa deschizi ochii si iti dai seama ca lucrurile nu stau chiar asa.

Incepi sa devii interesat in mod activ de ce se intampla in lume si mai cu seama in tara. Dai drumul la TV si ce vezi? Gaitele. Nu, nu e vorba de piesa lui Kiritescu caci in naivitatea sa nu se putea gandi atat de departe. In tot cazul piesa asta se joaca zi de zi pe scena tuturor teatrelor mici si mari ascunse in spatele butoannelor de aceleasi dimensiuni, pentru a da impresia de egalitate, dar mai cu seama pe scena politica. Si asta ingurgitam cam de cand implinim varsta de 18 ani (ce minunatie ca acum suntem mari si avem drept de vot) si pana la final.

Ne-am plictisit teribil. Schimbati piesa va rugam!

Viteza caruselului se mareste continuu. Vrem sa coboram dar, o data urcati nu se mai poate. Caruselul nu se mai opreste. Am platit doar o tura dar se pare ca batranul caruia i-am dat banutul a plecat acasa si ne-a uitat aici. Pe drum a facut un atac de cord si nimeni nu mai stie de parcul de distractii din visele noastre.

De-o data suntem oameni mari, avem responsabilitati, ranim si suntem raniti. In jurul nostru oamenii se imbolnavesc si mor. Privim la slabiciunea, neputinta si suferinta celor care odata ne ocroteau, care erau de nestavilit, sub aripa carora ne simteam intotdeauna protejati, care nu ar fi lasat pe nimeni si nimic sa ne faca rau. Tot universul nostru ideal de copii incepe sa se prabuseasca. Ne e mult mai clar decat acum zece ani ca lucrurile nu sunt vesnice, ca maine se poate sa nu mai apucam sa spunem te iubesc (ne e?). Mai bine nu ratam nici o clipa, oricat de greu ar parea…

Cu ce ramanem? Si ce ramane in urma noastra?

Gaitele

De ce judecatorii nu judeca....

Cam asa arata Romanica noastra. :D

... and I'll cry if I want to

Stau si citesc de cateva ceasuri, gandind usor trista la ziua ce vine in cateva minute. Va fi o zi care va semana cu siguranta cu o zi din viata unui clovn la circ: toata lumea-l apauda dar de fapt nimeni nu stie cine este. Foarte probabil daca ati cunoaste persoana din spatele mastii zambetele v-ar disparea intr-o secunda de pe chip si nici gand de aplauze.

Dar fie, va fac jocul, asa cum va doriti cu totii sa il fac, dar multumesc cerului ca inainte si dupa ce spectacolul se termina pot fi singura, cu adevarat singura; ca si acum de altfel.

N-am mai fost asa de mult timp. De fapt... cred ca mai singrua ca acum nu am fost in nici o zi din cate am avut. Pot asculta linistea dintre cei patru pereti, pot auzi sufletul cum plange, imi pot vedea gandurile. Incerc sa ma gandesc la viitor. Citindu-l iar pe dragul meu Eliade imi dau seama ca poate maine nu exista. Si atunci, ce caut eu aici de ieri?

Trebuie sa scriu cateva vorbe care-mi tin asta seara de cald. Si e chiar foarte bine....

"Ca sa-ti dai seama de cat preturieste viata ta, de cum ai izbutit s-o valorifici, gandeste-te ca maine ar putea fi ultima zi. Dar nu ultima zi a vietii tale - caci atunci ai mai putea gasi vre-o mangaiere: ai scris ceva, ai ajutat pe cineva, vei putea consola pe un cititor dupa cincizeci-saizeci de ani de la moartea ta - [...]

O asemenea moarte e consolatoare - si totusi, ea nu valideaza viata pe care ai dus-o. Dar gandeste-te ca maine ar putea fi ultima zi a lumii. Ca maine Pamantul se intoarce la modul lui predestinat: de gaz. Vezi, atunci, ce-ti mai ramane din viata ta, binele pe care l-ai facut, dragostea pe care ai impartasit-o, mangaierea pe care ai daruit-o altora."

- Da Mircea, ma gandesc! Ma gandesc chiar acum, iar raspunsul e atat de evident!

Nuda veritas

"A descoperi [...] ca omul este si ramane in istorie e mai grav, mai dramatic decat ar parea la prima vedere. Replica acestei descoperiri e desperarea. Si se verifica in orice imprejurare; bunaoara, constiinta ca eu am trait zece ani alaturi de Nina e un izvor de desperare. E o istorie de care nu ma pot desparti, pe care nu o pot anula si care continua sa ma faca, sa ma influenteze. Oricum as incerca, nu ma mai pot intoarce in timpul cand nu incepusem viata impreuna. Acelasi sentiment se verifica pe orice sector. Omul inainte de istorie nu exista. Iar cand incepe sa aiba o istorie, e sortit desperarii. "

Mircea Eliade, 15 Mai 1943, Jurnalul Portughez.

Crampeie de toamna

.... probabil ultimele din anul acesta, caci era atat de frig afara incat tremura pana si aparatul.

Remember

Nu e nici 2 Octombrie si nici 8 Septembire ci doar pentru ca ieri mi-am adus aminte :)

Efectele incalzirii globale

Am impresia ca vine iarna. De fapt... chiar vine.
Dupa o toamna mohorata zambetul imi ingheata pe chip, o data cu simturile.

As vrea sa mai gasesc pe drum un saculet in care sa se fi ratacit o speranta. O samanta de credinta ca intr-o zi trupul o sa-mi fie cuprins de caldura acelor raze calde atat de mult asteptate. Sa vad macar o licarire pe cer as vrea, care sa-mi dea puterea sa mai cred ca exist impreuna cu toate visele mele.

Ma opresc din drum la un colt de strada. Mi se pare ca povestea exista, ca n-a murit, ca intr-un anumit moment din vreme se va implini.

Incerc sa imi inchipui aleea insorita, copacii infloriti si ciripit de pasarele. Un motan cu coada stufoasa sade intins in mijlocul trotuarului, cu labele in sus. Ridica lenes o spranceana si ma priveste cu nepasare. La cativa metri, la poalele unui pom, pisica tine la pieptul ei doi pui infometati ce nu se mai satura . Ii priveste cu drag si din cand in cand le mai linge urechiusele si labutele spoite de lapte.

Ma uit la ceas, e foarte tarziu. Fac un rond cu privirea de jur imprejur. Ce tot astept?

Mi s-a parut.

Degetele imi sunt degerate. Nu le mai simt. Au o culoare vinetie. In curand cred ca va trebui sa merg la un chirurg. Nu exista tratament pentru stadiul acesta iar asa nu-mi folosesc la nimic. Mai mult ma incurca. Nici aburul sufletului nu-l mai simt.
Si totusi... doare atat de tare....

Uneori, cand ploua

Imi lipesc tampla de geam si ascult. E liniste pe strada. Se aude doar sunetul ploii peste frunzele aurii, ce imbraca pamantul. Picaturile mangaie cu o tandrete inimaginabila copacii goi si....cad. Se preling trist, din ram in ram, pentru ca atunci cand ating pamantul sa se auda sunetul scurt al caderii, apoi ecoul frunzei galbene. Liniste.

Ce greu este sa urci si cat de usor poti aluneca.

As vrea atat de mult sa pot calca ploaia. Cu talpile goale sa umblu as vrea, cu fiecare picatura sa ma indrept putin cate putin spre inalt, cu fiecare vis sa zbor. Si sus... sus sa pot tine cerul intr-o mana si sa-l invart dupa bunul meu plac. As mangaia norii, m-as scalda in razele soarelui, as trimite o stea tuturor celor dragi apoi m-as ghemui in curbura lunii, as inchide usor pleoapele si as adormi. Peste toate s-ar asterne tacerea noptii.

Ridic privirea spre inalt parca implorandu-l sa nu mai prabuseasca picaturile grele peste sufletul meu. Norii se aduna in buchete de flori fumurii, desenate parca pentru mine. E tarziu.

Cupola lumii ma priveste tacut. Imensitatea apasatoare imi trezeste o lacrima calda pe obraz. In urma ei lasa o dara pe foaia de sticla pentru ca cerul sa nu o uite. Se zbate sa iasa pentru a se contopi cu toate celelalte. Geamul se infioara de frigul de afara.

Trece cu dragoste nemarginita peste buzle mele care tresar ca si cand s-ar fi trezit dintr-un somn adanc. Mi-e tare sete. Trupul mi-e infometat de tristetea de afara si sfuletul imi arde. Un dram de sare imi incanta gustul.
Se desprinde tacuta de obraz si intr-o fractiune de secunda atinge podeaua. Am sentimentul ca aud sunetul marii intr-o scoica. Valurile se lovesc cu putere de stanci si revin iar, si iar, pana se asterne tacerea.

A fost doar o picatura de roua.

Cat de dor o sa-mi fie de toata aceasta minunatie. Cat de dor.... Cat de dor...

wrong,wrong, wrong

E toamna. In unele zone chiar a trecut.

Eu m-am indragostit de un copac. E cel mai frumos copac din aceasta toamna. M-am intalnit cu el la o cafea, intr-o dupa amiaza de duminica. Si uite asa, fara sa-l cunosc macar, mi-a ramas gandul la el.

Da, asa e, nimeni nu ma poate acuza pe acest motiv insa nu e un copac oarecare. Este copacul prietenei mele.

Se aranjase cum a stiut mai bine pentru ca ea sa il observe dintr-o mie. Si, da, l-a observat si l-a facut nemuriotr. De unde era sa stie el ca alti ochi il vor privi pe ascuns?

Din presa

De dimineata am citit, cu intarziere ce-i drept, un articol despre premiul Nobel pentru Pace acordat presedintelui Statelor Unite. Fara a avea neaparat o legatura cu subiectul, m-a amuzat teribil urmatoarea exprimare: .

"Fiul unei mame albe si al unui tata kenyan, venit sa studieze in Hawaii, Barack Hussein Obama s-a nascut la 4 august 1961, la Honolulu. "

In afara ordinii, de o cronologie dezordonata, in care sunt prezentate evenimentele dinaintea si din timpul vietii omului, pe tot parcursul articolului, putem afla din aceasta fraza cu siguranta ca mama sa era alba, de oriunde si de nicaieri, iar tatal sau era kenyan, de o culoare nedefinita.

Logic vorbind, analizand nuanta (pielii) domnului presedinte , putem sa presupunem fie ca mama sa era alba iar tatal un negru mai inchis, fie ca mama s-a allbit cand a auzit vestea venirii pe lume a unui copil in timp ce tatal era negru de suparare.

Stiati ca...

.... una dintre caile principale de transmitere a gripei porcine este una cat se poate de naturala si practicata si anume cea sexuala?

Dar ca organismul porcin se aseamana cel mai bine cu cel uman, atat ca pozitionare cat si ca dimensiune a organelor interne?

Ei, din aceste doua motive gripa porcina se transmite pe aceasta directie in ambele sensuri , ca pe autostrada, de la om la porc si de la porc la om. Acum dilema este: cine a fost primul porcul sau omul?

Astazi am aflat ca de fapt nici unul nici altul. Raspunsul este: Marilyyyyyn Mansonnnnnnnn. :))))

Cineva pe nume Albert

.... si cand spun asta ma refer la ideea de baza pe care a adus-o in lumea stiintifica: relativitatea.
Intr-adevar observatorul actioneaza ca un filtru la nivelul caruia timpul si distantele evenimentelor sunt masurate. Ca masuratoarea facuta de doi observatori este intodeauna diferita (doua ceasuri nu arata niciodata fix aceeasi ora) e un lucru stiut de toata lumea.

Prin urmare, Einstein a fost cel care a pus in cuvinte natura, si bine a facut. Pun pariu ca foarte putini reflectasera asupra acestor aspecte la vremea aceea, iar cei care o facusera nu ajunsesera la o coerenta a gandurilor suficienta pentru a exprima aceasta idee, dar sa raspunda si la clasica intrebare : de ce?

Ideea e simpla: nimic nu dureaza o vesnicie. Traducand asta in termenii zilelor noastre, nimic ar insemna frumusete, bani, putere, pozitie sociala, numar de masini parcate in fata vilelor de vacanta, etc.

Demonstratia acestui lucru ar putea fi reprezentata chiar de criza prin care trecem cu totii dar mai cu seama milionarii/miliardarii lumii (caci pe ceilaliti amarati nu-i stie nimeni). Rata sinuciderilor a crescut considerabil in ultimul an in randul acestei categorii sociale. Afectati de gravele pierderi financiare cele mai bogate personaje ale Globului aleg sa-si puna capat zilelor.

Ce este ironic in toata povestea asta, este faptul ca mult mai putine persoane aleg aceasta varianta in urma pierderilor de natura umana, spirituala. Lumea se sinucide pentru hartii, pentru politele care asigura ca poti avea totul prin intermediul lor. Dar oare chiar totul? Merita atat de mult niste hartie buna de tipar?

Oare s-ar fi gandit vre-o clipa Einstein la impactul orbitor pe care teoriile sale urmau sa-l aiba asupra omenirii?

Ugly face

S-a intamplat ieri.

Pe treapta de la intrarea in bloc o femeie statea culcata, asa, in vazul tuturor. Lumea trecea pe strada fara nici o apasare. Un baiat vorbea la telefon la mai putin de doi pasi de ea.
La un moment dat a ridicat usor capul si m-a privit in ochi.
Am trecut pe langa ea si am mers mai departe. Am urcat cu liftul, am deschis usa, m-am asezat pe scaun si m-am intrebat stupid : oare ii era rau? Poate, acum oricum nu mai conteaza.

Ceea ce vreau sa spun este ca atat de tare ne-am obisnuit cu oameni in stare de ebrietate care dorm la colt de strada, incat ..... sa ne fereasca Dumnezeu sa ni se faca rau in drum spre casa.

Asa arata societatea in care traim si nu facem nimic sa schimbam asta. De ce? Pentru ca a devenit normal.

Pacat :(

Cine cauta gaseste

In Romania, asa mica, pricajita, saracacioasa in multe puncte importante pentru societate si vorbita de multa lume de rau, lucruri bune se intampla la tot pasul. Este adevarat ca trebuie sa stii sa le cauti insa in fond si la urma urmei asa este si normal.

Sa luam de exemplu o persoana cu o vizibilitate mare atat offline, in cercul de prieteni, cat si online, prin imaginea virtuala pe care a dat-o numelui prin afirmatiile, comenturile, articolele sale. Ei, aceasta persoana daca face un lucru rau, lumea afla imediat. Vestea se transmite pe diferite canale de comunicatie intre membrii retelei sociale din care individul face parte intr-un timp foarte scurt si de asa natura incat ii este afectata in mod negativ si greu reparabil imaginea.
Ei, asa se intampla si in cazul Romaniei in care ma aflu eu acum.

Este adevarat ca in mare parte acest lucru se datoreaza retelelor media care, in marea lor majoritate, promoveaza un anumit tip de informatie, de interes si pe intelesul publicului larg. Din cate am inteles pana acum motivele ar fi cam doua la numar:

- daca ii spui lui Nea Gheorghe din fundul Moldovei ca uite ce piesa de teatru se joaca la National sau ca nu stiu ce carte de milioane a aparut o sa te injure in fata. Dar ce el stie si poate sa vina pana aici sa vada o piesa de teatru? Si daca sta sa citeasca cine-i mai sapa lui pamantul? Sau daca ii spui Coanei Leana ca uite ce frumos canta fata aia la pian, o sa-si puna acasa cand face mancare pentru Nea Gheorghe altceva decat clasicele manele?

- ziaristii sunt platiti pentru munca asta cu salarii de zece ori mai mari decat sunt platiti aceiasi ziaristi in strainatate, motiv pentru care trebuie sa stea si sa inghita ce li se cere si sa publice articole de doi bani;

Ok, in In Romania mediul urban si cel rural sunt cam jumatate-jumatate. Din cel urban, foarte probabil jumatate din populatie provine tot din mediul rural. Ceea ce ar insemna cam 75% populatie cu o amprenta rurala extrem de pronuntata. Deci e de inteles de ce avem la TV si in ziare majoritar informatie de proasta calitate.

Nu as vrea sa se inteleaga ca as avea ceva impotriva inculturii persoanelor din mediul rural. Este de intels ca acolo prioritatile si valorile sunt putin diferite de cele din mediul urban. Nu ai cum sa ai vezi alta cale daca nu are cine sa ti-o arate (si aici ma refer la intreg mediul social din care face parte individul). Ar fi ca si cum te-ar lua cineva si te-ar duce intr-un loc necunoscut cu obiceiuri al caror rost nu-l intelegi, cu o mancare pe care nu ai mancat-o in viata ta si la care din start ai sa strambi din nas, si te-ar lasa acolo fara nici o explicatie. In cateva luni cu siguranta te obisnuiesti si lucrurile ti se vor parea normale. Daca nimeni nu te duce nicaieri...

Dar asta nu inseamna ca in realitate totul este negru si sumbru si nimic bun nu se intampla aici. Nici pe de parte.

Un singur exemplu pe care vreau sa-l sustin, pentru ca eu consider ca valoarea evenimentului este deosebita, este Festivalul International George Enescu.

Anul acesta a avut loc editia a XIX-a a unui festival initiat tocmai prin 1958 si care intruneste, o data la doi ani, orchestre si artisti de renume mondial. Anul acesta festivalul s-a desfasurat (si inca mai sunt cateva zile) in perioada 30 August- 26 Septembrie, deci aproape o luna, timp in care au concertat Orchestra Filarmonică Radio France, Royal Philharmonic Orchestra, Sankt Petersburg Philharmonic Orchestra şi Orchestra de Cameră din Viena. Pe langa aceste nume au avut loc si spectacole- eveniment precum "Oedipe", de George Enescu.

A fost frumos, este frumos, si peste doi ani va mai fi frumos.
Si chestia asta se intampla chiar in Romania. :)

Piesa de puzzle

In ultima vreme vad tot mai putine zambete pe unde merg.

In metrou lumea este agitata, abia asteapta sa se intample ceva ca sa poata lua atitudine. La serviciu fiecare isi face treaba cu capul cat mai intens aplatizat pentru a incapea in monitorul din fata lui . Cand vine sfarsitul programului se ridica si pleaca. Pe drumul de intoarcere vad tot mai multe figuri crispate, obosite, nefericite. Telefoane suna, oamenii tipa ....

Pana acum stiam ca lipseste ceva insa nu-mi dadeam seama foarte bine ce anume.

Aseara, venind spre casa am vazut o batrana mergand cu ajutorul unui cadru ortopedic. Pe fata ei nu se schita aproape nimic. Primul meu gand a fost o vorba pe care cred ca am auzit-o prima oara la mama: "batranete... haine grele".

La cativa metri un copil se incapatana sa nu-si asculte mama, care devenise din ce in ce mai nelinistita. Batrana ridica privirea catre copil si zambi. Apoi rase in sinea ei. Radea ea si cu ea.

A fost atat de frumos...Nu pot descrie in cuvinte cum m-am simtit, insa acum stiu sigur ca asta ne lipseste.

Oare chiar am uitat sa zambim?

Ajutati-ma sa inteleg

Nu inteleg pur si simplu de ce oamenii prefera sa isi traiasca o jumatate din viata in alta viata. Si cand spun alta viata ma refer la una virtuala. Adica una virtuala oficiala de tipul "Second Life", caci nu vreau sa vorbesc de existenta traficului web care a devenit deja o prezenta permanenta in viata noastra si care ne ocupa o buna parte din timp.

Nu scriu pentru ca abia acum aflu de existenta MMORPG-urilor insa scriu pentru ca astazi mi se pare ca devine o provocare din ce in ce mai mare pentru omenire.

Problema este ca usor, usor, existenta unei vieti imaginare devine constanta in viata tot mai multor oameni. De exemplu, am aflat zilele trecute ca numarul utilizatorilor acestei planete, daca imi permiteti sa-i spun asa, a crescut in numai 6 luni (poate si mai putin) de la 15 mii la peste o jumatate de milion de utilizatori.

Si cand te gandesti ca, aici pe Pamant, perioada necesara ajungerii fatului la maturitate este de 9 luni iar cazurile de gemeni sunt si asa foarte rare, dar de tripleti si alte lighioane...

Ce se intampla in Second Life din cate am auzit eu este cam ceea ce se intampla in vietile noastre de zi cu zi. Adica dupa ce te-ai urcat in naveta spatiala Web 2.0 ajungi la tine acasa in circa 30 de secunde. Aici faci cumparaturile, intri in locuinta construita chiar de tine cu ajutorul catorva prieteni, citesti presa, te tolanesti pe canapea si faci chiar un fel de sex cu iubita.
Dimineata, te trezesti te duci repede si cumperi niste Lindeni (pe care ii platesti in moneda offline dar prin intermediul online) si te apuci sa faci afaceri serioase. Daca vrei poti organiza si conferinte, te poti lupta sau orice iti trece prin cap. In plus, avantajul este ca poti sa-ti alegi singur ipostaza de second life, poti arata cum vrei tu, poti fi cine vrei tu.

Intr-un cuvant cred ca totul se reduce la faptul ca poti fi cine nu esti cu adevarat. Un model vazut de tine in filmul tau preferat din copilarie, fratele cel mare si bogat, presedintele Statelor Unite, practic oricine.

Sa vina asta oare dintr-o frustrare a zilelor noastre? Sa se traduca intr-o neputinta de a fi sau de a lupta inspre acel cineva care iti doresti sa fii?

Poate aceasta capcana sa ne prinda si sa ne rapeasca, pentru tot restul primei vieti, timpului liber, si asa putin? Si daca da...unde se face trecerea dintre offline si online? Care este limita dintre cele doua si cine suntem noi de fapt?

O sa reusim sa iesim din criza asta a geniilor neintelese?

September Blue - cuvintele nu au rost

Pisica de apartament

- Xena, hei Xena, se auzi un strigat din sufragerie.

Ce nume idiot. Toate celelalte au nume normale precum Mish, Sonny, Petty, Tom, Betty, Tessy, Kitty numai mie s-a gandit copilul asta sa-mi puna un astfel de nume. Nu stiu ce a crezut despre mine sau ce ar fi vrut sa fiu dar nu-s decat o biata pisica, care ar fi vrut macar un nume normal, daca o familie normala nu s-a putut.

- Pisi, pisi, pisi… se auzi iar.

Era stapana, care de cate ori statea singrua pe canapea devenea, nu stiu din ce motive apatica. Era momentul in care ma striga iar eu trebuia de fiecare data sa ma duc si sa ma sui la ea in brate. Stiam ca daca fac asta o sa primesc ceva bun de mancare asa ca ma straduiam de fiecare data sa nu intarzii. Ma tragea de blanita si mi-o ciufulea ore in sir. De cele mai multe ori, dupa un astfel de tratament, trebuia sa ma spal cu grija si sa-mi aranjez la loc parul ca aratam de parca as fi bagat codita in priza.

Venea apoi copila de la scoala si ma lua la alergat prin intreaga locuinta. Nu mai stiam in ce parte sa fug. Avea un ghemotoc de blana pe care mi-l tara prin fata ochilor pentru ca eu sa dau cu labuta si sa-l alerg de mama focului. Parca eu as fi fost proasta si nu m-as fi prins ca ala nu e un soarece adevarat. Daca ar fi fost unul, stapana nu m-ar fi lasat in ruptul capului sa il prind, pe motiv ca ma murdaresc pe labe. Am eu memorie scurta insa o tar’ de logica tot mi-a dat mama cand m-a facut.

De fiecare data ma intrebam daca ceea ca aveam sa primesc merita intr-adevar toate eforturile astea.

Cand se lasa seara, exact dupa ce mancasem si-mi faceam siesta se auzea o cheie in usa. Era sotul stapanei. O nebunie de om, dar asta as vrea sa ramana intre noi. Venea in fiecare seara cu o falca in cer si cu una in pamant acasa. Nu schita nici macar un zambet (asta pana cand ma vedea). Tot timpul avea impresia ca daca merge la munca si aduce bani are dreptul sa ma deranjeze din siesta pentru a ma jughini. Parca eram o marioneta. Ce eu nu munceam? Stateam toata ziua de fundul stapanei si aveam grija mai mult eu de ea decat ea de mine. Credea ca-i usor? Sa stea el acasa de fundul cotoroantei sa vada cum e!

- Pisiiiiiii! Vino aici! Haide, haide! Stii ce mult te iubeste mama!

Astazi am hotarat sa nu ma duc. Am sa ma umplu de nesimtire si n-am sa ma misc de aici. M-am asezat pe pervazul geamului, am pus boticul pe labe si privesc cum ploua. Pe drum vad fete cunoscute, persoane pe care am avut pentru cateva momente impresia ca le cunosc. A fost doar o impresie.

Incep sa-l simt prin vene pe Bacovia. Cred ca am o depresie. Da…cu siguranta. E cu premeditare insa. Nu-i a mea. Eu doar m-am saturat sa-i vad ascunzandu-se dupa perdeaua asta murdara si eschivandu-se de lume.

Sub motivatia unei prefacute lipse de buna dispozitie si a energiilor disparute din Univers astazi nu fac nimic. Am hotarat!

Desene pe asfalt

In urma cu ceva vreme, mergand spre birou cu privirea intoarsa spre pamant, am observat cum pe o bucata de asfalt scria cu litere de creta asa:

Ma intreb cate realitati exista
Fac asta deseori cand sunt trista
Ma uit in jur, vad oameni goi,
Te vad pe tine, ma vad pe mine, va vad pe voi.

Privesc pe geam la vise in doi,
Aceia doi numiti generic noi
Raze de soare si noroi
Pe buzele tale, pe chipul tau, in ochii tai.

Un fluture danseaza in zbor,
O pala de vant si-a cazut pe covor
Se zbate-n zadar, si-a rupt un picior
Logica-mi spune "trebuie sa-l omor".

Nu pot, nu pot, ochii ma dor
Mai vreau sa sper, vad iar un nor,
Ma uit la el, intind un picior,
In zare privesc si... il omor.

Anotimpuri vin si trec

E 31 August si nu stiu cand a trecut timpul. Mai alaltaieri ningea cu fulgi mari peste noi, ieri ne scaldam in razele soarelui in drum spre birou, iar azi... azi toamna incearca sa-si faca loc peste timp.
Cerul e mohorat parca i s-ar fi innecat toate corabiile iar vantul sufla cu putere in incercarea de a alunga prin orice mijloace vara. Sufletele ni se zgribulesc de frig.

Frunzele se ingalbenesc si in curand vor incepe sa cada. Sa nu ratam ocazia de a ne plimba pe covorul moale, colorat de la galben auriu la roscat si chiar rosiatic!
E anotimpul in care macar pentru o vreme nu vom mai vedea asfaltul in fata ochilor si nu o sa-l mai simtim in talpa piciorului. Ce bine!

Deja se pregateste culesul viilor. Oamenii se aduna gramada si isi fac programul pentru perioada ce urmeaza. Se discuta pe banca de la poarta cand, unde, cine ajuta pe cine, cat are fiecare, cate zile sunt necesare. Apoi se cumpara toate materialele de trebuinta si cand vine ziua de cules zarva se asterne peste deal si-n sat. E o zarva organizata.
Se zdrobesc strugurii, se face vinul, apoi tuica, se trag in butoaie si se baga la beci (sau crama, in functie de puterile fiecaruia) .

Zarva ia sfarsit si linitea se asterne peste sat. Ulitele raman pustii iar soarele se scoboara din ce in ce mai devreme dintre astri pentru a lasa locul lunii. Mai ramai...te rog mai stai numai putin!

Copacii raman goi, lipsiti de putere in fata lui Dumnezeu. Cerul incepe sa planga din ce in ce mai des. Cred ca incearca din rasputeri sa ne spele de rele. Nu am sa-mi iau umbrela la mine in cazul asta, nu de alta dar vreau sa ma asigur ca apa are sa ajunga pana in suflet.

Ce putin a ramas pana maine!

No comment

De cateva zile primesc niste e-mailuri cam ciudate. Nu le-am mai vazut pana acum, le citesc si ma lasa cu gura usor intredeschisa (asta ca sa nu spun cascata). Suna cam asa:

Get your Diploma today
No Exams! No Study! No Classes!
Prestigious University
Please Call 913*562-0421 For More Info

Your Education Advisor,
Sonia

Si bineinteles ca nu lipsesc mentiuni de genul : Do Not Reply to this Email. We do not reply to text inquiries, and our server will reject all response traffic. We apologize for any inconvenience this may have caused you.

Nu-mi aduc aminte sa fi solicitat in viata mea asa ceva, pe Sonia nu o cunosc (adica o cunosc dar nu e aceeasi), dar partea cu no exams! no study! no classes! la o facultate care mai e si prestigioasa pe deasura suna tentant. Nici macar click-click pe bulinute nu pare ca trebuie sa stiu sa fac, precum la alte universitati dintr-astea acreditate, nu dau nume, nu de alta dar habar nu am cum il cheama pe ala care le-a acreditat (si nu sunt nici blonda).

Poate mi s-a stricat casuta de e-mail si ar trebui schimbata :D

La persoana intai

Imi trec prin fata ochilor mii de amintiri. Unele sunt numai ale mele, altele poate apartin altor suflete, iar altele construiesc premisele pentru ceea ce se numeste déjà vu.

Din cand in cand mai intorc capul dupa vre-o gara a carei insemnatate nu mi-e clara insa am sentimentul ca ar fi trebuit ca trenul sa opreasca si acolo. Dar nu, imi spun... daca trenul ar fi trecut pe aici, cu siguranta as fi vrut sa cobor. Trec mai departe.

Oare cate gari exista pe lumea asta? Cate sunt cele mai frumoase? Si pentru ce sunt construite daca trenurile nu se opresc niciodata aici?
Probabil pentru ca amintirea lor sa dureze o viata intreaga.

Stiu ce veti avea de spus, insa as vrea sa cobor la statia numita Copilarie. E o statie frumos colorata, cu multe buburuze pe aripile carora poti zbura, iar cerul este mereu senin deasupra ei. Cred ca am trecut de mai multe ori prin dreptul ei de mi-o amintesc atat de bine. Parca as avea imaginea ei intiparita in suflet nu pe retina. Ceva imi spune ca e mai mult decat o poza.

Oricum ar fi, e o pata de culoare printre statiile gri, prafuite de vreme, murdare, cu caramizi si dale sparte, sine furate de trecatori si mesaje vulgare pe pereti. Cosurile de gunoi se afla la locul lor si nu vezi cersetori pe peron. De asa numita respiratie controlata cu atasament care-ti ingesuie mintea intr-un coltisor mic, mic de tot nu a auzit inca nimeni pe aici. Si nu trebuie sa purtam la noi acele etichete cu care suntem insemnati de societate, ca oile la stana, ca sa nu ne pierdem unii de altii (mai mult unii de unii decat unii de altii).

Ma tot gandesc ce mult mi-as fi dorit sa cunosc mai putin din aceasta lume. Sau macar sa stiu despre ea atat cat trebuie astfel incat sa fie putin mai multe lucruri bune decat rele. Balanta s-ar inclina intr-un mod incredibil de natural inspre +∞ si calatoria asta chiar ar ar avea un rost.

Clipe pline de tot inaltul imi stariue in minte. Nu exista nici un fel de legatura intre ele insa au ceva al lor, ceva special, ceva cald, bun, minunat. Inchid ochii si am o senzatie de bine. Dintr-o data parca nu as mai fi furnica de pe talpa trecatorului grabit. Ma simt ca si cand as pluti pe un norisor de puf si toti ai mei m-ar privi de acolo de sus cu caldura. Altfel nici nu ar putea fi. E bine.

Ceva imi spune ca am mai trecut si prin alte statii frumoase cu siguranta. Trenul a incetinit si am putut vedea pe geam in tihna locuri unde timpul niciodata nu se opreste. Altfel de unde atatea poze in mintea mea? Uneori am impresia ca sunt diapozitive care-mi sunt proiectate in fata ochilor vrand-nevrand.

Data viitoare am sa trag semnalul de alarma.

Masca

L-a lovit fara sa vrea pe o strada de obicei pustie. Era miezul noptii si in loc sa fie intuneric bezna, in capatul strazii se vedeau mii de lumini. Barbatului ii cazu cutia pe care o cara in brate si tot continutul se imprastie pe jos.

- Imi cer scuze domnule, ii spuse. De la atatea blituri nu v-am vazut.

Se apleca sa-l ajute sa-si stranga lucrurile. Era clar ca erau ceva lucruri de birou.

- Domnule dar....v-au dat afara de la serviciu?
- Da, raspunse barbatul adunand manios lucruile de pe jos.
- Cred ca va pot ajuta eu. Uitati aici numarul meu de telefon. Ii intinse o carte de vizita.

Barbatul lua cartea de vizita si ridica pentru prima oara capul. Un zambet larg i se citi pe chip. Incoltise speranta.

- Iulian? Tu esti! Ce bine imi pare ca te vad, exclama dintr-o data la vederea celui care il ajuta
- Dar dumneata cine esti, ca eu nu te cunosc?
- Cum, sunt eu Ticu, prietenul tau din copilarie. Nu-ti mai aduci aminte cum trageam cu prastia dupa vrabii? Si mai tarziu cand ne-am facut mai mari faceam planuri despre cum unul sa tina fetele de vorba si celalalt sa le ridice fusta cand nu sunt atente...
- Nu te-am vazut in viata mea. Intelegi? Eu nu te cunosc pe dumneata!

Dezamagit si usor confuz barbatul isi ridica cutia si pleca spre casa. In urma lui auzi un strigat:

- Sunati-ma! O sa va ajut cu cea mai mare placere.

(in tot acest timp blitzurile nu se oprira)

A urmat apoi o lunga si dureroasa asteptare. Pana cand intr-o zi melodia telefonului rasuna in toata casa.

- Credeam ca n-ai sa ma mai suni. Iarta-ma!
- Nu-i nimic. Ce bine ca ne-am reintalnit. Asa m-am bucurat...
- Imi cer scuze dar trebuie sa plec. Sunt asteptat. Va pot suna eu?
- Sigur....

Omul face brandul sau brandul face pe om?

E bine

Primiti cu cearta ?
Primesc, primesc. Ce pot sa fac?

"Ptr un post care se vrea de la o persoana trecuta printr-o scoala mai de soi decit Spiru, m-as astepta sa nu gasesc erori de genul "ati ridica comanda" in loc de corectul "a-ti ridica comanda".
Asa spunea unul dintre comentariile la postul anterior, semnat MVCaraiman, comentariu pe care nu l-am publicat dar caruia de altfel am decis sa-i dedic un post.

Poate parea usor nefiresc acest lucru, insa este bine si placut sa fii tras de maneca din cand in cand. Te ajuta sa realizezi ca nu esti transparent.

Scuze de genul era prea dimineata, eram pe fuga, nu-mi mergea tastatura sau orice altceva zic eu ca nu-si au sensul. Daca pretinzi ca vrei sa scrii si nu o faci numai pentru tine, atunci trebuie sa realizezi ca s-ar putea ca lumea chiar sa citeasca. Nu-ti poti permite sa scrii orice si oricum.

Asadar.... multumesc pentru atentia acordata articolului si saru' mana pentru cearta.
Se spune ca prieteni iti sunt aceia care iti spun atunci cand gresesti si nu cei care iti canta in struna orice ai face. :)

S-a inchis

In ultima vreme functiona in Romania, dar nu numai, o pravalie care vindea societatii produse cu etichete contrafacute si termene de valabilitate expirate. Preturile erau foarte piperate insa cu toate astea lumea se inghesuia sa le cumpere. Erau ambalate foarte frumos, cu funde mari, stralucitoare, facute parca sa-ti ia ochii. Pareau aduse din strainataturi, erau usor de procurat si nu trebuia sa stai la coada si nici sa astepti cine stie cat sa le primesti.

Vizitai produsele online, te inscriai, iar apoi, cand venea vremea, primeai acasa o instiintare prin care-ti erau livrate data si ora la care trebuia sa te prezinti pentru a-ti ridica comanda precum si o lista de lucrui pe care trebuia sa le aduci la tine ca totul sa mearga asa cum ambele parti isi doreau. Pravalia era foarte bine si permanent aprovizionata cu tot ceea ce ti-ai putea dori.

Vroiai sa fii cineva? Nici o problema. Te programau pentru o anumita data, te duceai cu ce ti se spusese sa vii si apoi asteptai. Dupa circa 1-2 zile erai anuntat daca transplantul de creier a reusit (in 99% din cazuri reusea, nu ca in medicina de stat unde doctorii nu sunt suficient de bine pregatiti si...motivati). Mergeai apoi sa ti se dea actul care atesta ca de azi ZZ/LL/AAAA ai CREIER si...puteai sa iesi mandru si fericit pe strada.

Cu un sediu nu foarte mare, magazinul avea un numar exorbitant de clienti, fapt pentru care profitul era pe masura. Desi toate directiile de autorizari stiau modul in care magazinul functiona, se punea problema cum sa inchizi o asa mare masinarie de facut bani? Simplu: nu poti.

Si uite asa, ani de-a randul pravalia lu' Spiru din Haret a functionat de minune. Totul pana cand, intr-o zi in care nori negrii s-au abatut asupra locului, a venit o muiere, mai a dracului decat toate celelalte de pe fata Pamantului, care s-a pus ca un ghimpe in coasta batranului Spiru si i-a spus :

- Bre mosule... Apai pe mine nu ma intereseaza banii matale, ca uite asa s-a umplut lumea de pitipoance si baietasi de cartier. Eu iti inchid pravalia!

Degeaba incercara o multime de oameni sa o imbuneze. I-au explicat dansei ca afacerea mosului e una profitabila pentru toata lumea si ca fara ea tuturor le va fi mult mai greu insa toate rugaminile fura in zadar.

Fabrica de creiere s-a inchis si speram ca va ramane asa.

Batrânii spun....

.... ca apa trece
Si spun ca pietrele ramân
Dar lucrul altfel se petrece
Pe vechiul nostru glob batrân.
Ca piatra, orisicât de tare,
Se macina, si trece stând,
Iar peste trista-i macinare,
Doar apele ramân curgând!

Se spune ca timpul le rezolva pe toate. Dar cum, cand timpul doar trece? Trece si nu se opreste indiferent cat l-am ruga sau cata nevoie am avea de el.
Uneori insa, numai atunci cand vrea, ne acorda ascultare. Atunci, pentru cateva minute, sau poate ore, se opreste. Atunci capata o dimensiune aproape imperceptibila. Clipele sunt departe de propria existenta, sunt momente pe care, desi le simtim mai amplu decat ne putem aduce aminte ca am fi cunoscut vre-o data, desi fac parte din umila noastra fiinta, orice logica demonstreaza inexistenta lor.
E ca atunci cand pleci cu zece minute mai devreme la serviciu si pe drum te opresti sa bei o cafea. Iti continui drumul linistit catre birou. Ajungi acolo, gasesti scaunele goale, te uiti surprins la ceas si iti dai seama ca e cu exact zece minute mai devreme de inceperea programului. Juri ca ai stat pe un scaun si pret de cateva minute ai baut una dintre cele mai bune cafele din viata ta. Si atunci....unde e timpul? Unde a zburat?
Te-ai jucat de-a v-ati ascunselea cu el si l-ai pacalit o vreme, ascuns in spatele unui curcubeu. Ai reusit sa gasesti o bucla temporala.
Ce s-ar fi intamplat daca te-ai fi innecat cu cafeaua iremediabil? Ai fi murit si ti-ai fi continuat linistit drumul spre birou?
N-ai sa stii niciodata de fapt ce s-a intamplat.
In urma nu ramane decat credinta noastra ca nu a fost o iluzie, ca lucrurile s-au petrecut intr-o anumita ordine si o nemarginita tristete.
Ramanem noi si fotografia din mintea noastra. O fotografie a unei fantome, o iluzie optica, un vis de primavara.

Poveste fara nume (Partea II-a)

Batrana ma ascultase fara sa scoata o vorba . Fierbea niste buruieni si din cand in cand mai sfredelea jaratecul sa intretina focul. Avea fata crapata de parca ar fi stat stavila toata iarna in calea crivatului incercand sa-l domoleasca. Nu stiam nimic despre ea, nu o mai vazusem niciand dar cu toate astea ii vorbeam ca si cand ar fi fost a mea, bunica mea. Saraca , se dusese demult insa atat imi fusese de draga; iar femeia asta aducea atat de bine cu ea. Avea parul carunt iar sufletul ei era atat de cald. Parca ar fi fost ea…

M-am ridicat de-o data in picioare.

- Trebuie sa o gasesc, strigai. Plec dupa ea, dupa Ileana a mea. Cine stie pe unde o fi acum, singura, zgribulita de frig si infricosata.

-Nu te duce inca, mai stai. Bea ceaiul asta, o sa te linisteasca. Ramai sa dormi aici peste noapte iar maine in
zori poti sa pleci. Acum nici macar nu stii care ti-e numele. Unde sa pleci asa in miez de noapte?

-Ma duc babo, ma duc…

Am trantit usa dupa mine ca si cand nu as mai fi vrut sa ma intorc niciodata in locul acela. Alergam nebuneste cand intr-o parte cand intr-alta. Dintr-o data vad o naluca ce se zbenguia in iarba.

- Ileana…am strigat. Ileana! Ce faci tu aici?

Se intoarse la mine, era intr-adevar ea. Era imbracata intr-o fusta de culoarea frunzelor de toamna tarzie; pe umeri ii cadea o bluza larguta, dintr-o panza alba brodata cu fir de matase, lasandu-i pielea sa se alinte din razele soarelui. Se invartea de zor in talpile goale prin iarba deasa si inalta si radea cum nu o mai vazusem de cand era mica.

Mi se pare totusi ciudat…din cate imi aduc eu aminte e abia luna ianuarie. Cu toate astea e o caldura de nedescris, iarba e de un verde crud, acel verde primavaratec cu puternic miros de viata.

- Cat de mult ti-a crescut parul! De cand nu te-am mai vazut?

Intr-adevar parul ei salta in voie iar vantul adia usor facandu-l sa para a fi un voal.

- Nu stiu se intampla dar cred ca vremea s-a schimbat. De doua ierni primavara incepe in luna ianuarie si se termina toamna tarziu.

- Cum asa?... intrebai eu putin nedumerita.

- Pai hai sa-ti spun o poveste. Vrei?

- Vreau Ileano sigur ca vreau. Vreau orice numai sa stiu ce este cu tine.

Ne-am tolanit in iarba inalta. Ileana privea atat de melancolic cerul. Era intr-adevar de un albastru pe care nu-l mai observasem niciodata. Dupa ce inspira aer adanc in piept incepu povestea:

Pai sa fi fost acum vre-o doi ani. M-am trezit intr-o dimineata cu un dor nebun. Nu stiu sa descriu in cuvinte dorul acela. Era ca si cum ca si cum ai fi dezbracat pe un ger napraznic… Nici macar nu stiam cui ii apartine acest dor, ma durea fiecare fir de par, fiecare celula ce alcatuia mizerabilul trup in care ma aflam prinsa. Imi era dor si atat. Cu greu m-am dat jos din pat. Ceva, nici acum nu stiu exact ce anume, mi-a atras atentia spre fereastra. Ca si acum, trecuse Craciunul. Fusese plin de nea, cum nu-l mai vazusem de cand eram mica iar bradul meu era cel mai frumos din toata padurea. Nu degeaba trudisem o zi intreaga pentru a-l pune la pamant. Si apoi mai fusese si caratul pana acasa pe viforul acela.

Trecuse si anul nou si eram deja la jumatatea lui Ianuarie.

Intrebari cu privire la fericire si implinire imi rasunau in minte intr-una. Nu-mi dadeau deloc pace. Trebuia sa raspund insa nu stiam cum. Ma indoiam pentru intaia oara de propria-mi fericire. Ma indoisem de altfel cred de foarte multe ori dar alungasem gandul acesta la fel de repede cum imi venea in minte. Acum insa staruia parca ar fi vrut sa ma oblige sa raspund.

Intr-adevar am totul. Ce mi-as mai putea dori?

M-am imbracat in graba si am iesit repede afara. Nu mai aveam rabdare. Stiam ca e ceva ce ma asteapta afara desi nu stiam ce. Am tras aer in piept adanc si am simtit mirosul acela de iarba frageda, abia iesita de sub zapada. Pasarile cantau, pomii infloreau si era o zarva…

Intorsei capul in dreapta si pe cararea ce ducea spre padure am zarit doua veverite. Alergau voioase si isi aruncau una alteia o ghinda ca si cand ar fi jucat volei. Nici una nu vroia sa o manace, doar se jucau.

In helesteul de langa casa un broscoi isi infoia de zor gusa in fata unei domnite care sarea de pe-o frunza de nufar pe alta necajindu-l.

Un cerb tinerel isi vopsise nasul si coarnele cu noroi pentru a parea mai impunator in ciuda tineretii sale. De dupa firele de iarba o caprioara ii zambea pe sub spranene chemandu-l sa se joace de-a v-ati ascunselea.

Pentru prima oara soarele imi zambea atat de frumos, cerul era atat de albastru iar viata o simteam atat de intens.

Sa-mi fi lipsit toate astea? Dar astea le traiam in fiecare an si totusi parca acum le observasem intaia oara. Cum de atatia ani nu am vazut cata bucurie e in jurul meu, cate miracole cuprinde intreaga lume? Poate n-am avut niciodata timp, dar nici acum nu am; sau poate mi-a fost teama ca are sa-mi placa si atunci…ce s-ar fi intamplat?

Nici nu mai conteaza prea mult acum ce se intamplase de fapt. Tot ce stiu e ca eram fericita, cu adevarat fericita in acele clipe si nu stiam carui fapt datoram toate astea. Dar era atat de frumos…Merita traita fiecare clipa alaturi de noii mei prieteni,veveritele, broscoiul si tanarul cerb. Am hotarat sa le vorbesc desi stiam ca ele nu pot vorbi si nici macar intelege. Nu stiu ce, ceva din interiorul meu m-a indemnat sa fac asta. Acum nu mai stiu daca a fost rau sau bine insa trebuia sa o fac.

Veveritele mi-au povestit cum ca in fiecare an ele practica acelasi joc al bucuriei si din cand in cand ghinda cu care se joaca mai nimereste la mine in usa. De fiecare data, spun ele, deschid morocanoasa usa ca si cand cineva m-ar fi deranjat, iau ghinda si o arunc cat se poate de departe in padure. Ele isi fac in contiunuare jocul cautatd sa-mi atraga atgentia. Se intrec mereu care gaseste mai repede ghinda, apoi o aduc inapoi si, cu toate puterile inaite, zbang cu ea in usa . Usa se deschide iar si femeiea abatuta apare iar in prag ia ghinda si…o arunca. Veveritele se privesc trist in ochi in timp ce-si spun: “n-am reusit nici de data asta”.

In fiecare dimineata mergeam sa ma plimb prin padure. Aveam si eu luminisul meu preferat imi spunea tanarul cerb. Si unde altundeva putea fi decat in locul in care el trebuia sa isi gaseasca perechea? De la ai lui invatase ca daca-si vopseste chipul cu noroi caprioarele tinere il vor adora.

- Ar trebui sa faci si tu asta macar din cand in cand. In felul asta ai putea fi tu fara ca cineva sa te cunoasca.

- Cum asa?

- Pai gandeste-te putin; daca ti-ai vopsi fata cei din jur nu te-ar recunoaste si ai putea fi cine vrei tu oricand. Nu ar sti nimeni ca in sinea ta esti Ileana cea adevarata. Nici macar nu ar sti ca esti Ileana.

Seara spre apus mergeam pe marginea lacului sa vad nuferii cum se pregatesc de culcare si sa aud concertul broastelor. Acolo zaream pe domnul broscoi. Era ca un munte de neclintit in fata domnitei lui. Pe mine una m-ar enerva sa-i fac atata curte si ea sa-si bata joc de mine in fata tuturor, imi spuneam.

Ehe…auzii un glas ragusit. Daca ai sti tu cum in fiecare primavara ii fac curte doamnei acesteia si de fiecare data face la fel. Totusi de atatia ani nu m-am putut obisnui cu asta. Imi place sa o castig in fiecare an. In felul asta stiu cu siguranta ca femeiusca asta ma iubeste cu adevarat. Si ea stie ca o iubesc pe ea si atata timp cat am sa pot am sa-i arat asta in fiecare primavara.

- Prostii! Si vrei dumneata sa-mi spui mie ca in toti anii astia balta asta nu a mai cunoscut alta doamna mai frumoasa ca a ta?

- O…ba da…sunt mii de printese. In fiecare an copilele noastre sunt din ce in ce mai frumoase. Eu si doamna mea suntem tare mandri de ele.

- Bine batrane rege dar …

Am preferat sa nu continui si sa las povestea sa se termine asa cum si-a dorit-o el. Stiam dar ca numai in basme cei doi, indiferent de cine ar fi ei, pot trai cu adevarat fericiti pana la adanci batraneti. De data asta insa credeam pana si eu ca se poate. Ma prinsese atat de tare povestea regelui baltii incat simteam ca fac parte din ea. Eram intr-adevar in aceasta lume mirifica, dansam fara sa-mi dau seama valsul primaverii din luna ianuarie.

Acest dans a durat multa vreme. In acea toamna tarzie parea ca toate acestea povestite de mine au disparut. Nu mai vedeam in jurul meu nimic din ceea ce-mi alcatuise universul timp de mai bine de trei anotimpuri. Nu-mi venea sa cred ca am pierdut toate astea. Pentru intaia oara simtisem ca traiesc cu adevarat si pentru prima oara mi-era teama ca totul s-a dus.... Pana acum nu invatasem ca frica doare.

Era luna ianuarie si pimavara a inceput iar.