Poveste fara nume (Partea II-a)

Batrana ma ascultase fara sa scoata o vorba . Fierbea niste buruieni si din cand in cand mai sfredelea jaratecul sa intretina focul. Avea fata crapata de parca ar fi stat stavila toata iarna in calea crivatului incercand sa-l domoleasca. Nu stiam nimic despre ea, nu o mai vazusem niciand dar cu toate astea ii vorbeam ca si cand ar fi fost a mea, bunica mea. Saraca , se dusese demult insa atat imi fusese de draga; iar femeia asta aducea atat de bine cu ea. Avea parul carunt iar sufletul ei era atat de cald. Parca ar fi fost ea…

M-am ridicat de-o data in picioare.

- Trebuie sa o gasesc, strigai. Plec dupa ea, dupa Ileana a mea. Cine stie pe unde o fi acum, singura, zgribulita de frig si infricosata.

-Nu te duce inca, mai stai. Bea ceaiul asta, o sa te linisteasca. Ramai sa dormi aici peste noapte iar maine in
zori poti sa pleci. Acum nici macar nu stii care ti-e numele. Unde sa pleci asa in miez de noapte?

-Ma duc babo, ma duc…

Am trantit usa dupa mine ca si cand nu as mai fi vrut sa ma intorc niciodata in locul acela. Alergam nebuneste cand intr-o parte cand intr-alta. Dintr-o data vad o naluca ce se zbenguia in iarba.

- Ileana…am strigat. Ileana! Ce faci tu aici?

Se intoarse la mine, era intr-adevar ea. Era imbracata intr-o fusta de culoarea frunzelor de toamna tarzie; pe umeri ii cadea o bluza larguta, dintr-o panza alba brodata cu fir de matase, lasandu-i pielea sa se alinte din razele soarelui. Se invartea de zor in talpile goale prin iarba deasa si inalta si radea cum nu o mai vazusem de cand era mica.

Mi se pare totusi ciudat…din cate imi aduc eu aminte e abia luna ianuarie. Cu toate astea e o caldura de nedescris, iarba e de un verde crud, acel verde primavaratec cu puternic miros de viata.

- Cat de mult ti-a crescut parul! De cand nu te-am mai vazut?

Intr-adevar parul ei salta in voie iar vantul adia usor facandu-l sa para a fi un voal.

- Nu stiu se intampla dar cred ca vremea s-a schimbat. De doua ierni primavara incepe in luna ianuarie si se termina toamna tarziu.

- Cum asa?... intrebai eu putin nedumerita.

- Pai hai sa-ti spun o poveste. Vrei?

- Vreau Ileano sigur ca vreau. Vreau orice numai sa stiu ce este cu tine.

Ne-am tolanit in iarba inalta. Ileana privea atat de melancolic cerul. Era intr-adevar de un albastru pe care nu-l mai observasem niciodata. Dupa ce inspira aer adanc in piept incepu povestea:

Pai sa fi fost acum vre-o doi ani. M-am trezit intr-o dimineata cu un dor nebun. Nu stiu sa descriu in cuvinte dorul acela. Era ca si cum ca si cum ai fi dezbracat pe un ger napraznic… Nici macar nu stiam cui ii apartine acest dor, ma durea fiecare fir de par, fiecare celula ce alcatuia mizerabilul trup in care ma aflam prinsa. Imi era dor si atat. Cu greu m-am dat jos din pat. Ceva, nici acum nu stiu exact ce anume, mi-a atras atentia spre fereastra. Ca si acum, trecuse Craciunul. Fusese plin de nea, cum nu-l mai vazusem de cand eram mica iar bradul meu era cel mai frumos din toata padurea. Nu degeaba trudisem o zi intreaga pentru a-l pune la pamant. Si apoi mai fusese si caratul pana acasa pe viforul acela.

Trecuse si anul nou si eram deja la jumatatea lui Ianuarie.

Intrebari cu privire la fericire si implinire imi rasunau in minte intr-una. Nu-mi dadeau deloc pace. Trebuia sa raspund insa nu stiam cum. Ma indoiam pentru intaia oara de propria-mi fericire. Ma indoisem de altfel cred de foarte multe ori dar alungasem gandul acesta la fel de repede cum imi venea in minte. Acum insa staruia parca ar fi vrut sa ma oblige sa raspund.

Intr-adevar am totul. Ce mi-as mai putea dori?

M-am imbracat in graba si am iesit repede afara. Nu mai aveam rabdare. Stiam ca e ceva ce ma asteapta afara desi nu stiam ce. Am tras aer in piept adanc si am simtit mirosul acela de iarba frageda, abia iesita de sub zapada. Pasarile cantau, pomii infloreau si era o zarva…

Intorsei capul in dreapta si pe cararea ce ducea spre padure am zarit doua veverite. Alergau voioase si isi aruncau una alteia o ghinda ca si cand ar fi jucat volei. Nici una nu vroia sa o manace, doar se jucau.

In helesteul de langa casa un broscoi isi infoia de zor gusa in fata unei domnite care sarea de pe-o frunza de nufar pe alta necajindu-l.

Un cerb tinerel isi vopsise nasul si coarnele cu noroi pentru a parea mai impunator in ciuda tineretii sale. De dupa firele de iarba o caprioara ii zambea pe sub spranene chemandu-l sa se joace de-a v-ati ascunselea.

Pentru prima oara soarele imi zambea atat de frumos, cerul era atat de albastru iar viata o simteam atat de intens.

Sa-mi fi lipsit toate astea? Dar astea le traiam in fiecare an si totusi parca acum le observasem intaia oara. Cum de atatia ani nu am vazut cata bucurie e in jurul meu, cate miracole cuprinde intreaga lume? Poate n-am avut niciodata timp, dar nici acum nu am; sau poate mi-a fost teama ca are sa-mi placa si atunci…ce s-ar fi intamplat?

Nici nu mai conteaza prea mult acum ce se intamplase de fapt. Tot ce stiu e ca eram fericita, cu adevarat fericita in acele clipe si nu stiam carui fapt datoram toate astea. Dar era atat de frumos…Merita traita fiecare clipa alaturi de noii mei prieteni,veveritele, broscoiul si tanarul cerb. Am hotarat sa le vorbesc desi stiam ca ele nu pot vorbi si nici macar intelege. Nu stiu ce, ceva din interiorul meu m-a indemnat sa fac asta. Acum nu mai stiu daca a fost rau sau bine insa trebuia sa o fac.

Veveritele mi-au povestit cum ca in fiecare an ele practica acelasi joc al bucuriei si din cand in cand ghinda cu care se joaca mai nimereste la mine in usa. De fiecare data, spun ele, deschid morocanoasa usa ca si cand cineva m-ar fi deranjat, iau ghinda si o arunc cat se poate de departe in padure. Ele isi fac in contiunuare jocul cautatd sa-mi atraga atgentia. Se intrec mereu care gaseste mai repede ghinda, apoi o aduc inapoi si, cu toate puterile inaite, zbang cu ea in usa . Usa se deschide iar si femeiea abatuta apare iar in prag ia ghinda si…o arunca. Veveritele se privesc trist in ochi in timp ce-si spun: “n-am reusit nici de data asta”.

In fiecare dimineata mergeam sa ma plimb prin padure. Aveam si eu luminisul meu preferat imi spunea tanarul cerb. Si unde altundeva putea fi decat in locul in care el trebuia sa isi gaseasca perechea? De la ai lui invatase ca daca-si vopseste chipul cu noroi caprioarele tinere il vor adora.

- Ar trebui sa faci si tu asta macar din cand in cand. In felul asta ai putea fi tu fara ca cineva sa te cunoasca.

- Cum asa?

- Pai gandeste-te putin; daca ti-ai vopsi fata cei din jur nu te-ar recunoaste si ai putea fi cine vrei tu oricand. Nu ar sti nimeni ca in sinea ta esti Ileana cea adevarata. Nici macar nu ar sti ca esti Ileana.

Seara spre apus mergeam pe marginea lacului sa vad nuferii cum se pregatesc de culcare si sa aud concertul broastelor. Acolo zaream pe domnul broscoi. Era ca un munte de neclintit in fata domnitei lui. Pe mine una m-ar enerva sa-i fac atata curte si ea sa-si bata joc de mine in fata tuturor, imi spuneam.

Ehe…auzii un glas ragusit. Daca ai sti tu cum in fiecare primavara ii fac curte doamnei acesteia si de fiecare data face la fel. Totusi de atatia ani nu m-am putut obisnui cu asta. Imi place sa o castig in fiecare an. In felul asta stiu cu siguranta ca femeiusca asta ma iubeste cu adevarat. Si ea stie ca o iubesc pe ea si atata timp cat am sa pot am sa-i arat asta in fiecare primavara.

- Prostii! Si vrei dumneata sa-mi spui mie ca in toti anii astia balta asta nu a mai cunoscut alta doamna mai frumoasa ca a ta?

- O…ba da…sunt mii de printese. In fiecare an copilele noastre sunt din ce in ce mai frumoase. Eu si doamna mea suntem tare mandri de ele.

- Bine batrane rege dar …

Am preferat sa nu continui si sa las povestea sa se termine asa cum si-a dorit-o el. Stiam dar ca numai in basme cei doi, indiferent de cine ar fi ei, pot trai cu adevarat fericiti pana la adanci batraneti. De data asta insa credeam pana si eu ca se poate. Ma prinsese atat de tare povestea regelui baltii incat simteam ca fac parte din ea. Eram intr-adevar in aceasta lume mirifica, dansam fara sa-mi dau seama valsul primaverii din luna ianuarie.

Acest dans a durat multa vreme. In acea toamna tarzie parea ca toate acestea povestite de mine au disparut. Nu mai vedeam in jurul meu nimic din ceea ce-mi alcatuise universul timp de mai bine de trei anotimpuri. Nu-mi venea sa cred ca am pierdut toate astea. Pentru intaia oara simtisem ca traiesc cu adevarat si pentru prima oara mi-era teama ca totul s-a dus.... Pana acum nu invatasem ca frica doare.

Era luna ianuarie si pimavara a inceput iar.

Poveste fara nume (Partea I)

Statea ingandurata de dimineata. Se facu ora 13 si nu-si dadu seama unde zburase timpul. Era ea, prietena mea de o viata. Ea alaturi de care copilarisem, alaturi de care faceam toate nebuniile din lume; cu ea radeam, plangeam , eu caci ea nu plangea niciodata; ne bucuram impreuna de razele de soare care ne mangaiau parul sau ploile triste de toamna care maturau covorul de frunze aurii.

Totusi mi se parea atat de ireala. Nu mai recunosteam nimic din ceea ce-i apartinuse vre-o data . Azi imi spusese ca se gandea la toate nedreptatile prin care trebuie sa treaca sufletul omului inaintea desavarsiri. Auzise la radio o melodie; de dragoste spunea ea. Se tot intreba cum de unii, mai degraba toti din cate am inteles eu, sunt atat de naivi incat sa creada fie si penturu o clipa ca pe lumea asta exista ceva ce poate fi vesnic. Delimitat in timp asta ar fi insemnat tot restul vietii, practic o viata de om. Asa ceva nu poate fi adevarat, imi spunea.

Continuam sa cred ca pana si cei mai rationali oameni, asa cum era ea, au vise. Desi nu mi-o aduc aminte visand nici macar pentru o clipa. Ce-i drept am crezut ca numai eu visez cu ochii deschisi, ea niciodata.

Dintr-o data incepu sa ma certe:

- Fato, fato…Deschide bine ochii si nu incerca sa zbori pentru ca ai sa cazi! Pe cat de mult ai sa te inalti pe-atat de tare are sa te doara!

Nu facusem nimic, nici macar nu-i adresasem vre-un cuvant din care sa fi dedus ca mintea mea ar fi departe. Era unul dintre putinele momente in care nu ma gandeam la nimic.

Ma ingrijora destul de tare. Iar ea…avea lacrimi in ochi; visa. Ma tot intrebam unde-i e gandul. Ar fi trebuit sa fie fericita pentru ca nu-i lipsea aproape nimic. Toti cei din jurul ei o iubeau, iar mie, mie imi era cea mai draga.

Am luat-o in brate. Privea pierduta undeva in departare. Parca ar fi fost o stana de piatra. La un moment dat exclama fara sa ma priveasca :” Nefericit-o!”. Curand insa am inteles ca in mod sigur nu cu mine vorbea.

- Am sa te tin in brate pana adormi. Iar daca vrei nu plec de langa tine nici dupa aceea. Dar trebuie sa te odihnesti. Trebuie sa-ti vii in fire.

Nu parea sa ma auda. Ramase cu ochii atintiti spre fereastra. Privea inaltul cerului cu setea unei pasari ce vrea sa atinga infinitul. Uneori aveam impresia ca alearga dupa niste naluci. Din cand in cand bolborosea cate ceva. Singurele vorbe pe care le-am inteles, pentru ca era foarte greu sa deslusesti ce spune, erau : “De ce Ileano, de ce? Nu-i nimic altceva decat o amagire, o iluzie, un vis. Si atunci…de ce?”

Aceste vorbe pentru mine nu aveau nici un sens si ma indoiesc ca pentru ea ar fi avut. Totusi mi-au ramas atat de bine intiparite in minte ca si acum, dupa atatia ani, parca o aud rostindu-le. As fi vrut sa o inteleg atunci. Nu simteam insa decat durerea care, in linistea aceea apasatoare, imi cuprindea fiecare celula de parca as fi fost ea. Ma bucuram ca sunt acolo, ca nu e singura, ca am onoarea de a fi imparti durerea cu mine. De obicei eu plangeam iar ea imi alina intotdeauna suferinta. Acum insa, desi eram acolo, nu stiam cum sa-i intorc serviciul si asta ma durea teribil de rau.

Imi arata calutii pe cer. Eu nu vedeam decat niste norisori dar ea ii numea caluti. Intelegeam ca aceea erau cei care ar fi trebuit sa o scoata din aceasta mocirla a propriei vieti. Si eu, niciodata n-am stiut cat era de nefericita. Ba chiar la vremea aceea mi se parea ca este de-a dreptul nebuna.

Imi doream sa stiu cine i-a facut asta sa pot sa-l strang de gat cu ambele maini. Simteam o teanma inimaginabila de-a nu o pierde. Nu, ei nu i se putea intampla asta, imi spuneam. Aceasta femeie este cea mai tare persoana din cate cunosc. Cine i-a facut asta? Cine?.... ca-l omor cu mana mea.

In realitate stiam ca daca o fiinta ar fi putut sa-i faca asta Ilenei, atunci pe acesta l-ar fi iubit cel mai mult. Oare sa fi invatat si ea sa iubeasca? Asta sa fie?

Sa nu ma intelegi gresit, babo. Ea era in stare sa iubeasca pana la fiece fir de iarba. Avea ceva de dat fiecarei fiinte pe care o intalnea. Unora mai mult, altora mai putin, in asa fel incat sa ajunga pentru fiecare. Fata asta stia sa iubeasca in o mie si una de feluri, insa nu cunoscuse inca dragostea aceea.

Am mangaiat-o pe tample si m-am jucat in parul ei ore in sir. Intr-un final a reusit sa inchida ochii. Atunci cateva lacrimi calde i s-au scurs pe obrajii palizi. Acum erau de-a dreptul stralucitori.

E frumoasa, mi-am spus. Si trista, atat de trista…

Tremura.

Tablou

Cerul senin ne priveste chiar acum cu intelepciune. Se uita la noi si intelege. Vede, aude , simte.... Ne tolereaza asa cum suntem. Oare i-o fi usor?

Nu, sigur nu ii e usor.

In fiecare seara ne spune ca e suparat pe noi. Face asta pe toate caile, de la fascicule luminoase, semnale auditive cutramuratoare si…ploua. Cerul plange in fiecare seara. Vrea sa ne spele de rele.

E prima dimineata aparuta ca o boare dupa o sumedenie de nopti si vise.

Ne aruncam fara cunostinta in albastrul imens cautand o raza de soare care sa ne incalzeasca sufletele de gheata.

Parinteste bolta ne cuprinde cu bratele sale. Ne arata fire de iarba de-un verde violent de crud, fire fragede care ne asteapta talpile sa le mangaie. Se vad pete colorate pe ale caror petale firave picuri de roua se odihnesc asteptand parca buze fierbinti sa se racoreasca cu prospetimea lor.

Pasari se zbengiuesc printre ramurile copacilor vesele ca a inceput o noua zi. Au putine zile astfel incat se bucura cu toata fiinta de fiecare raza de lumina, de fiecare rasarit care li se arata in fata ochilor.

In zare, un cal alearga liber spre orizont. E naravas. Pieptul puternic impune respect. Narile sufla cu putere, coama se dezmiarda in vant, copitele lovesc pamantul cu putere de parca ar vrea sa calce in picioare toate pacatele lumii. Ce bine ar fi ….

Intamplare

Intr-un mijloc de transport in comun, nu-i spun numele.
Un tata si un fiu, nici lor n-am sa le spun numele.
Fiul usor retardat, tatal usor jenat.

Barbatul si-a pus mana la frunte ca si cum n-ar fi vrut sa stie nimeni ca alaturi, pe scaun, cel care rade din orice prostie e fiul sau. Se uita printre degete in stanga si in dreapta sa vada cam cata lume se uita spre ei. Evident ca toti priveau, unii cu coada ochiului, altii mai insistent, curiosi si uimiti.

Dupa o vreme, tatal se mai uita o data rusinat in jur. Ce bine ca nimeni nu l-a legat de baiatul din dreapta, isi spunea in sinea sa.

Intr-una dintre statii fiul, privind la tatal lui si razand:

- Tata… uite-o pe mama !

Barbatul lua mana de la frunte. Figura ii era inghetata , privirea inmarmurita, iar cuvintele plecasera de la locul lor.

Fusese descoperit. Acum toata lumea stia.