Songs for a happy Christmas

Miroase a Craciun

Am fost aseara la o plimbare asortata cu o fotografie, ceva prietenie si multa buna dispozitie. Parcul, unul foarte drag mie de altfel, se gatise de petrecere. Bradul era impodobit, bucatele erau pregatite si mirosea a vin fiert. Int-un loc ferit bine de ochii curiosi ai vizitatorilor, Maria nastea pruncul in staul, insotita de cateva animale si cei trei magi. Prin desisurile acoperite de zapada, sania Mosului, trasa de cei patru reni, isi facea loc. Pe Mos Craciun insa nu l-am vazut. Cred ca nu am fost prea cuminte anul acesta.

Povestea de aseara m-a facut sa ma gandesc la familie, la persoanele dragi pe care le doresc alaturi de sarbatori, la cele care obisnuiau sa faca sa-mi para real an de an mitul lui Mos Craciun, dar in egala masura m-a facut sa ma gandesc la Fetita cu chibrituri, a lui Andersen. Am citit-o cand aveam vre-o 8 ani si pentru prima oara in viata mea m-am simtit norocoasa si usor vinovata de a fi asa. Eu aveam totul. Nimic nu-mi spulberase visele, raul nu patrunsese in lumea mea, nimic nu reusise sa destabilizeze macar o clipa centrul de greutate al universului meu de copil. Nimic pana la povestea asta.

Au urmat apoi multe alte povesti iar pe masura ce am crescut lucrurile s-au complicat. Ceea ce n-am sa uit insa niciodata este ca, in timp ce eu pregatesc casa si bradul de sarbatoare, in timp ce copilul intarziat din mine inca il mai asteapta pe Mos Craciun, o fetita sta ghemuita langa un zid si cauta cu disperare chibritul.

Agonie si extaz

S-a terminat cu alegerile si cu numaratoarea voturilor, s-au renumarat si cele nule care aparent nu erau nule si situatia nu s-a schimbat. Ah, am vazut si doua filmultete atent improvizate despre cele doua somitati, si multe, multe bancuri desre domnul Geoana care se pare ca nu a castigat chiar functia de presedinte in stat dar a obtinut-o cu succes si in mod detasat pe cea de rege al bancurilor. Nu-i rau dupa ce Bula a detinut acest tron circa 30 de ani (adica de 6 ori mai mult decat Traian Basescu).

Acum suntem in asteptare de Guvern, asta insemnand o impartire cat mai echitabila a cascavalului. E ca si cu bugetul, vedem care este (ca-s mai multi bani), cati angajati ne permitem sa platim, si restul afara si fara salarii compensatorii. Asa si cu soriceii care asteapta sa le cada din gura sobolanilor cate o bucatica de cascaval.

Si in tot acest timp, cand tara arde, cand e urat si e furtuna in stat, mie mi se desface insistent siretul de la pantof. Ieri am umblat cu el mai mult desfacut. Priveam la el cum se zbate intr-un sictir de nu se poate pe asfalt. Se tot dadea cu capetele de podea ca si cand innebunise. Eu il legam iar el se desfacea mai abitir. Intr-un final am zis ok, daca tu asa vrei, apai asa sa stai ca eu nu te mai leg. Si asa am mers cu el toata ziua.

Daca se mai razvrateste si azi asa, am sa-l tai sau am sa renunt la el pentru ca altfel o sa pic drept in nas. Si nici Guvern nu avem macar....

Esenta vietii

Daca ar trebui sa vorbiti despre esenta vietii proprii ce cuvinte si intamplari ati folosi? Sau ce sticluta ati alege?

Eu una am tot stat sa ma gandesc la acest aspect. Intai am avut senzatia ca totul e vid, apoi ca nu poti povesti un an intr-o carte dar o viata. Am avut multe intamplari unele fericite, altele mai putin fericite, de ceva vreme am impresia ca sunt in perioada prima oara (e ciudat cat de des spun, fac si traiesc lucruri pentru intaia oara). Si totusi...care e esenta?

De fapt eu as alege sa spun numai cat ar putea sa incapa pe o foaie de hartie.

Ar fi un Craciun din copilarie, cand bunicul imi facea un brad mare, mare, in coltul din dreapta al sufrageriei, cand se aseza in patru labe pentru ca eu sa ma asez pe spinarea lui si sa ii spun dii calu, dii! iar el ma ducea usor, usor, spre bucatarie unde bunica pregatea bucatele pentru a doua zi. Descalecam si ii ceream si eu o bucata de coca sa framant un cozonac (care evident iesea cat un ou de gaina). Toata casa mirosea a cozonac cald, colindatorii sunau la usa, bunicul iesea in pragul usii si le dadea un covrig, o portocala si uneori un banut. Imi aduc foarte bine aminte cum ma uitam spre partea superioara a sifonierului unde erau insiruiti cozonacii (cred ca pentru ca eu sa nu ajung la ei), si cum tipam cat ma tineau plamanii ca eu vreau banzaluta cea rosie (aveam doua, una verde si una rosie; cea rosie era preferata mea).

Apoi au mai fost doi ani prin perioada adolescentei. Atunci am simtit ca zbor, am avut intaia mare dezamagire in dragoste, l-am intalnit pe cel mai bun prieten al meu, am invatat sa cant la chitara si tot atunci m-am indragostit nebuneste fara ca macar sa-mi dau seama ca despre asta e vorba. Am trecut mai departe, m-a durut, mi-a lipsit, dar slava Domnului ca lucrurile nu au ramas asa.

Urmeaza apoi cativa ani ai omului mahmur si matur, inca atasat de adolescenta. Este etapa in care asimilezi multe lectii de la viata. Esti practic obligat sa uiti ca esti un copil si trebuie sa iei lucrurile asa cum sunt. Iubesti pentru intaia oara intr-un mod matur. Simti ca ai aripi, ca zbori, ca esti invincibil, visezi; dar e ceva care te obliga sa deschizi ochii si iti dai seama ca lucrurile nu stau chiar asa.

Incepi sa devii interesat in mod activ de ce se intampla in lume si mai cu seama in tara. Dai drumul la TV si ce vezi? Gaitele. Nu, nu e vorba de piesa lui Kiritescu caci in naivitatea sa nu se putea gandi atat de departe. In tot cazul piesa asta se joaca zi de zi pe scena tuturor teatrelor mici si mari ascunse in spatele butoannelor de aceleasi dimensiuni, pentru a da impresia de egalitate, dar mai cu seama pe scena politica. Si asta ingurgitam cam de cand implinim varsta de 18 ani (ce minunatie ca acum suntem mari si avem drept de vot) si pana la final.

Ne-am plictisit teribil. Schimbati piesa va rugam!

Viteza caruselului se mareste continuu. Vrem sa coboram dar, o data urcati nu se mai poate. Caruselul nu se mai opreste. Am platit doar o tura dar se pare ca batranul caruia i-am dat banutul a plecat acasa si ne-a uitat aici. Pe drum a facut un atac de cord si nimeni nu mai stie de parcul de distractii din visele noastre.

De-o data suntem oameni mari, avem responsabilitati, ranim si suntem raniti. In jurul nostru oamenii se imbolnavesc si mor. Privim la slabiciunea, neputinta si suferinta celor care odata ne ocroteau, care erau de nestavilit, sub aripa carora ne simteam intotdeauna protejati, care nu ar fi lasat pe nimeni si nimic sa ne faca rau. Tot universul nostru ideal de copii incepe sa se prabuseasca. Ne e mult mai clar decat acum zece ani ca lucrurile nu sunt vesnice, ca maine se poate sa nu mai apucam sa spunem te iubesc (ne e?). Mai bine nu ratam nici o clipa, oricat de greu ar parea…

Cu ce ramanem? Si ce ramane in urma noastra?

Gaitele