Lasati-ma sa fiu trista

Dupa ce a observat cat se poate de multa lume ca sunt trista, intrebarea ce urmeaza in mod inerent este: de ce?

Privind la candelabrul imens ce atarna chiar in mijlocul tavanului, apoi la umbra descrisa de acesta pe podeaua de marmura, am indraznit:

- Sunt trista pentru ca nu am cont pe Hi5, pentru ca nu ingrijesc ferme pe Facebook, si inca mai platesc telefonul atunci cand vreau sa iau legatura cu cineva.
- Doar pentru atata lucru?, se minuna pana si morocanosul.
- Nu! Sunt trista pentru ca am un serviciu la care nu ma duc doar pentru bani, pentru ca lucrurile bune se observa rar si sunt facute si mai rar, pentru ca am instalat yahoo messenger iar oamenii imi pot aduce aminte in fiecare zi cat de dor le e de mine si cat de importanta sunt pentru ei.
- Pai asta e bine, nu? Adica e bine ca lumea isi aduce aminte de tine, iar daca nu te vede cateva ore sau zile acolo iti simte lipsa; poate chiar isi fac griji.
(aici erau mai multi de aceeasi parere, n-am vrut sa-i contrazic)
- Da... eu le pun un zambaret si le intorc vorbele de bine inapoi pentru ca stiu ca sunt singurele care au ramas, in rest agenda e plina chiar pentru urmatoarea jumatate de an.
- Ce vrei, suntem niste oameni ocupati, din ce in ce mai ocupati, ni se intampla tuturor. Totusi... comunicati cumva dupa cate vad, spuse fata cu ochii violet si mac rosu in par.
Avea nasul ascutit iar liniile fetei destul de aspre. Totusi, privirea ei era inteleapta si imi inspira incredere.
- Tu nu-ntelegi, sunt sigura ca nu intelegi! Aproape ca aud voci care ma cearta pentru faptul ca am indraznit sa nu-mi pun internet pe mobil iar acum, in loc sa citesc e-mailurile importante dorm linistita. Ce chestie ... dorm si mai linistita de fapt pentru ca eu inca mai cred ca numai telefoanele care anunta vesti rele au dreptul sa sune in miez de noapte, si numai acelea fixe. Prin urmare toate telefoanele mobile se culca o data cu mine. De fapt... e si mai rau de atat. Ziua, ziua nu vreau ca tignalul lor sa imi perturbe gandurile asa ca silent este soneria mea preferata, motiv pentru care de cele mai multe ori nu le aud si nici nu le vad.
- Eu cred ca problema ta e alta: auzul. Da, da, eu cred ca ai probleme cu auzul, spuse intr-un suflet tanarul din sezlongul pictat.
In gura tinea o pipa care imprastia in toata camera un parfum dulce de vanilie.
- Cum as putea sa am probleme cu auzul, tinere?
- Ai auzul prea fin!
Toti cei aflati in salon pufnira intr-un ras din care nu se mai oprira decat in clipa in care ducele se ridica si isi puse haina in graba pregatindu-se de plecare. In vacarmul ce se crease, acesta intoarse capul spre timida cu par blond ce canta la pian si-i spuse:

- Sa vii deseara, auzi? Sa vii sa vezi, am plantat un copacel pentru tine. L-am pus intre noi ca sa-l putem ingriji impreuna. E copacelul nostru!

Aud ecoul pe holurile inguste ale labirintului. Ma tot gandesc cat este de frumoasa declaratia pe care tocmai am auzit-o. O fi auzit-o si ea, cea careia ii este daruita?
Umbra lui se reflecta in peretii de sticla pana in clipa in care iesi pe usa. Un scartait scurt se auzi in urma lui . Fiinta aceea gingasa parea ca nici nu a bagat de seama cand a plecat.

Pacat ca eu nu stiu sa plantez copacei din tastatura si nici nu am monitor cu touch screen.

- Tristetea imi e accentuata atunci cand ies afara. Atunci ma dor ochii tare, e prea multa lumina in jur. Din cand in cand mai intalnesc in campul vizual cate-un profesor ce mi-a predat in scoala generala si care si atunci mi se parea batran, dara acum. Noroc ca diferenta de varsta dintre noi a ramas aceeasi. Trecand pe langa el ma intreb in sinea mea: cum de a scapat? Nu a avut loc nici un accident pe trecerea de pietoni de langa scoala? Sau macar sa se fi enervat mai tare astfel incat sa fi facut infarct in fata elevilor care-l privesc amuzati cum se preface. Si nici un pui de cancer nu-i veni de hac? Ba poate ca da, dar nici nu stie el... ce moarte cumplita il asteapta.

- E cat se poate de clar, esti trista!... se aud voci pe coridor. Cred ca vin din camera ruinelor.

- Asa e, aveti dreptate! Sunt trista!
- Dar va rog, va rog din suflet, lsati-ma sa fiu trista !
- Nu intelegeti?Privind la toate astea ma simt deja antica...
- Masina timpului a gresit!
- Bine dar, masinile nu gresesc...
- E normal , a fost proiectata de un om. Iar a gresi e omeneste, cred. Adica... inca e omeneste sa gresesti nu?

Despre cosmaruri fierbinti si mancaruri proaspete

Astazi aveam de gand sa scriu in mare parte despre ipocrizie. Imi trezise interesul pe aceasta tema un bun prieten cu care m-am conversat zilele trecute si nu numai. M-am razgandit pentru ca am primit apa la moara pe un alt subiect care nu este in totalitate diferit de acesta: romanul.

Romanul ca si specie a genului Homo, componenta de baza a verigii Homo Sapiens Sapiens, ar trebui sa fie o varianta imbunatatita si permanent upgradata a omului de Neanderthal. Si vi se pare ca este?

Romanul este pe langa idealist, patriot si artist, deosebit de gurmand. Spun asta pentru ca ii place sa consume orice in cantitati oricat de mari atata timp cat stomacul sau este suficient de plin incat sa nu mai poata gandi. Face asta nu pentru ca nu este capabil sa aleaga ci pur si simplu pentru ca ii e lene. Este ca o termita care ingurgiteaza orice. De la posturi de gen OTV, emisiuni ca "Iubire interzisa" sau "Fermier caut nevasta" (emisiune care doreste sa sporeasca nivelul de macho al barbatilor care au ales sa faca din coada vacii un adevarat izvor de inspiratie) pana la publicatii libere in care la ordinea zilei aflam pe cine a mai luat Prigoana langa el in pat, cum o pipitza se marita cu iubitul Ioanei Basescu, despre mostenitorii lui Iri si banii bagati in partea dorsala a unor companii de catre Hitler pentru sporirea eficientei partii sale frontale din cadrul aceluiasi segment corporal. In acelasi timp Mozart este inlocuit cu Salam (fiecare de care isi permite, daca isi permite), Strauss cu Vijelie (diferenta de atitudine domne') sa nu vorbim de Enescu al carui nume abia daca mai palpaie in lumina lui Adi Minune.

Pe fondul acesta (sau fundul, in functie de preferinte) ne plangem ca cei buni pleaca din tara. Si culmea cei buni se plang tot la cei buni si fac impreuna o drama din asta. Ei bine, ar trebui sa incetam sa ne mai gandim ca au plecat numai oamenii valorosi in afara pentru ca o data cu ei a plecat si o buna parte de pleava a societatii. Romanii care au plecat se impart in doua categorii: aceeasi gurmanzi de care vorbeam mai sus, si oameni cu ceva potential intelectual care au renuntat la patriotismul imbecil pentru binele lor. Daca analizam cele doua paturi sociale vom vedea ca principala lor caracteristica este ipocrizia.

Sa vorbim putin despre cei care au ramas. Si in randul lor exista doua categorii , doua subspecii, doua variante ale aceluiasi program. Pe de o parte vorbim de o multime bogata in putere si prostie, ambele masurate in hartii de 100E (varianta hard) si varianta soft, a celor condamnati la singuratate, pe umerii carora atarna greu povara izolarii datorita rafinamenutlui involuntar al mintii.

De ce nu au plecat si ei? Nu stiu insa nu cred ca patriotismul are ceva de-a face cu asta. Poate doar teama sa-i fi retinut si doar idealismul sa le dea forta de a infrunta in fiecare zi pericolul de a muri de foame si in fiecare noapte cosmarul zilei reci ce vine. In tot cazul si acestia din urma au un interes al propriei persoane. Ei stiu ca numai din singuratate, nevoie si suspin se naste arta. Si astfel speranta.. speranta de a fi un nimeni recunoscut intr-o lume plina de personalitati.

... cu totii niste ipocriti zic eu!

Totusi, pentru ca nu putem afla binele decat prin intermediul raului, tot asa nu ne putem transforma in gurmeti fara sa fi fost mai intai gurmanzi. Este la fel de adevarat si ca daca vom primi mancare proasta pentru o perioada suficient de lunga de timp nu vom sti niciodata sa o alegem pe cea buna. Asadar aceasta transformare depinde de noi sau de marile nuclee de influenta? Depinde de portia de icre negre sustrasa pe furis de la restaurantul alaturat sau de bucatarul angajat la cantina saracilor?

Inchid astfel televizorul, privesc in jos cu rusine cand trec pe langa chioscurile media, pun lacat frigiderului , inchid radioul care imi face pofta de snacks-uri si vata de zahar pe bat si ma duc la culcare. In minte imi staruie o intrebare:

In final adevaratul gust depinde de ou sau de gaina?