Pentru ca este ultima zi a acestui an, as vrea sa o inchei cu un articol pe care l-am citit zilele acestea si care mi se pare impresionant. Merita sa il citim si sa purtam morala in noi pe parcursul anilor ce vor veni.
Incepem sa facem pasi tot mai repezi prin viata si daca pana acum nimeni si nimic nu ne putea face macar sa ne gandim la ziua de maine, daca totul era trait "acum" pentru ca zile de "maine" vor tot fi, lucrurile incep sa se cam schimbe iar problemele, intrebarile si planurile de viitor se intensifica pe zi ce trece. Ne cautam tot mai frenetic locul. Cine, unde, cum suntem?
Iata articolul, asa cum l-am citit si eu:
"The world is a fucked up place!". Nu imi aduc aminte in ce film am auzit aceasta replica, dar e probabil ceea ce ii motiveaza pe oamenii din fotografiile lui David Monteleone, pe vissarioniti, sa isi gaseasca refugiul in afara societatii moderne, in afara sistemului concurential, in afara lumii si a obiceiurilor ei.
Astfel de comunitati, ca aceea fotografiata de italianul Monteleone au existat dintotdeauna, de la esenieni la paulicieni, la mormoni sau martorii lui Yehova. Unii au preferat izolarea de societate, altii au continuat sa traiasca in mijlocul acesteia conform perceptelor impuse de comunitatea din care fac parte. Vissarionitii si-au urmat liderul intr-o comunitate izolata. Cat de aproape de adevar i-a dus asta, cat de liberi au devenit, cat de luminati, cat de mantuiti? Imi place extraordinar de mult ideea de a iesi in afara cercului inchis, de a evada din matricea societatii, de a deveni martor, observator. Abia din afara poti, de exemplu, vedea absurditatea necesitatii de a te lasa amprentat la schimbarea actelor de identitate sau a pasaportului. Amprentarea e o metoda de control a regimurilor totalitariste, evreii erau amprentati la intrarea in lagare, e o metoda de urmarire a infractorilor, a puscariasilor. Acum toata lumea se lasa amprentata cu o lipsa de reactie vecina cu imbecilitatea, la realizarea buletinului, a pasaportului, iar mai nou la intrarea in minunatele State Unite sau in Japonia. Ma transforma acest gen de observatii intr-un adept al unei secte sau al unei comunitati? Nu. Cred intr-un singur lucru, in libertatea interioara, iar pentru atingerea acesteia nu e nevoie sa plec niciunde; deocamdata pot doar refuza amprentarea.
Am citit de curand o definitie extraordinara a libertatii: "Esti liber atunci cand cel care observa din interiorul tau este egal cu cel care face." Si aici intervine problema, pentru ca societatea de astazi e un mediu atat de otravit, din cauza concurentei, din cauza institutiilor defecte, din cauza ambitiei, incat celui care observa, martorului, constiintei, sufletului, spuneti-i cum vreti, i s-a pus calus, a fost adormit, iar fraiele le-a preluat in intregime cel care face, cel care actioneaza, supravietuitorul, egoul. Societatea nu are nevoie de oameni spirituali, de iubire si compasiune, ci de invingatori, de concurenti feroce, care sa propulseze economia, capitalismul si ideea de tot mai mult. Societatea promoveaza dezechilibrul interior, pentru ca doar astfel poti fi condus usor.
Ideea e insa ca ego-ul nu poate exista in lipsa unui sistem concurential, in lipsa confruntarilor, in absenta dorintelor de tot mai mult, iar aici se pare ca o comunitate ca cea a visarionitilor ofera un cadru mult mai prielnic evolutiei spirituale, dar asta nu ofera nici o garantie. Nu sunt insa un adept al acestei metode. Sunt adept al constientizarii, al observatiei precise si al reactiei rapide. Sunt un adept al aducerii luminii in intuneric, al meditatiei in piata publica, al bascularii intre singuratatea auto-impusa si societate.
Imi place extraordinar de mult o scurta povestioara. Un imparat vestit si-a trimis baiatul ajuns la varsta maturitatii la cel mai mare invatat pentru a capata instruire. Dupa trei ani, tanarul a devenit cel mai erudit elev al invatatului, o adevarata enciclopedie ambulanta. Extrem de mandru, tanarul s-a intors la tatal lui, imparatul, dornic sa ii arate acestuia nivelul intelectual la care se ridicase. In momentul in care l-a vazut, imparatul, un mare intelept, nu a parut deloc impresionat si i-a cerut pe loc, sa se intoarca la maestrul lui si sa invete ceea ce nu poate fi invatat. Trist si dezamagit, tanarul a facut cale intoarsa. Cand maestrul a auzit pentru ce l-a trimis imparatul inapoi, a zambit si i-a cerut tanarului sa ia cireada de vaci si sa mearga in padure, de unde sa nu se intoarca pana ce nu va invata ceea ce nu poate fi invatat. Timp de trei ani, de dimineata pana seara tanarul s-a chinuit ingrozitor sa incerce sa ajunga la aceasta intelepciune. Nu a reusit. Dezamagit el a abandonat orice efort si a inceput sa piveasca padurea si sa asculte pasarelele. La un moment dat, dupa o lunga perioada de timp pe care nu-l mai simtea cum trecea, unei vaci i s-a facut mila si i-a spus sa se intoarca. In momentul in care maestrul l-a vazut venind, a zambit fericit: intre privirea blanda a tanarului si a vacilor nu exista niciun fel de diferenta. Ego-ul disparuse. Cel care face devenise intre timp cel care observa. Era timpul pentru a se intoarce in societate. Fara aceasta lectie te poti izola in orice fel de comunitate, dar totul va fi disfunctional in interior.
Daca un betiv intra intr-o manastire, aceasta devine carciuma lui. Daca un calugar intra intr-o carciuma, aceasta devine manastirea lui. Nu conteaza unde ne aflam, ci ceea ce purtam in noi.
Harris Wallmen - Editorial, Photo Magazine, nr 58, decembrie 2010-ianuarie 2011 .
