De ce judecatorii nu judeca....

Cam asa arata Romanica noastra. :D

... and I'll cry if I want to

Stau si citesc de cateva ceasuri, gandind usor trista la ziua ce vine in cateva minute. Va fi o zi care va semana cu siguranta cu o zi din viata unui clovn la circ: toata lumea-l apauda dar de fapt nimeni nu stie cine este. Foarte probabil daca ati cunoaste persoana din spatele mastii zambetele v-ar disparea intr-o secunda de pe chip si nici gand de aplauze.

Dar fie, va fac jocul, asa cum va doriti cu totii sa il fac, dar multumesc cerului ca inainte si dupa ce spectacolul se termina pot fi singura, cu adevarat singura; ca si acum de altfel.

N-am mai fost asa de mult timp. De fapt... cred ca mai singrua ca acum nu am fost in nici o zi din cate am avut. Pot asculta linistea dintre cei patru pereti, pot auzi sufletul cum plange, imi pot vedea gandurile. Incerc sa ma gandesc la viitor. Citindu-l iar pe dragul meu Eliade imi dau seama ca poate maine nu exista. Si atunci, ce caut eu aici de ieri?

Trebuie sa scriu cateva vorbe care-mi tin asta seara de cald. Si e chiar foarte bine....

"Ca sa-ti dai seama de cat preturieste viata ta, de cum ai izbutit s-o valorifici, gandeste-te ca maine ar putea fi ultima zi. Dar nu ultima zi a vietii tale - caci atunci ai mai putea gasi vre-o mangaiere: ai scris ceva, ai ajutat pe cineva, vei putea consola pe un cititor dupa cincizeci-saizeci de ani de la moartea ta - [...]

O asemenea moarte e consolatoare - si totusi, ea nu valideaza viata pe care ai dus-o. Dar gandeste-te ca maine ar putea fi ultima zi a lumii. Ca maine Pamantul se intoarce la modul lui predestinat: de gaz. Vezi, atunci, ce-ti mai ramane din viata ta, binele pe care l-ai facut, dragostea pe care ai impartasit-o, mangaierea pe care ai daruit-o altora."

- Da Mircea, ma gandesc! Ma gandesc chiar acum, iar raspunsul e atat de evident!

Nuda veritas

"A descoperi [...] ca omul este si ramane in istorie e mai grav, mai dramatic decat ar parea la prima vedere. Replica acestei descoperiri e desperarea. Si se verifica in orice imprejurare; bunaoara, constiinta ca eu am trait zece ani alaturi de Nina e un izvor de desperare. E o istorie de care nu ma pot desparti, pe care nu o pot anula si care continua sa ma faca, sa ma influenteze. Oricum as incerca, nu ma mai pot intoarce in timpul cand nu incepusem viata impreuna. Acelasi sentiment se verifica pe orice sector. Omul inainte de istorie nu exista. Iar cand incepe sa aiba o istorie, e sortit desperarii. "

Mircea Eliade, 15 Mai 1943, Jurnalul Portughez.

Crampeie de toamna

.... probabil ultimele din anul acesta, caci era atat de frig afara incat tremura pana si aparatul.

Remember

Nu e nici 2 Octombrie si nici 8 Septembire ci doar pentru ca ieri mi-am adus aminte :)

Efectele incalzirii globale

Am impresia ca vine iarna. De fapt... chiar vine.
Dupa o toamna mohorata zambetul imi ingheata pe chip, o data cu simturile.

As vrea sa mai gasesc pe drum un saculet in care sa se fi ratacit o speranta. O samanta de credinta ca intr-o zi trupul o sa-mi fie cuprins de caldura acelor raze calde atat de mult asteptate. Sa vad macar o licarire pe cer as vrea, care sa-mi dea puterea sa mai cred ca exist impreuna cu toate visele mele.

Ma opresc din drum la un colt de strada. Mi se pare ca povestea exista, ca n-a murit, ca intr-un anumit moment din vreme se va implini.

Incerc sa imi inchipui aleea insorita, copacii infloriti si ciripit de pasarele. Un motan cu coada stufoasa sade intins in mijlocul trotuarului, cu labele in sus. Ridica lenes o spranceana si ma priveste cu nepasare. La cativa metri, la poalele unui pom, pisica tine la pieptul ei doi pui infometati ce nu se mai satura . Ii priveste cu drag si din cand in cand le mai linge urechiusele si labutele spoite de lapte.

Ma uit la ceas, e foarte tarziu. Fac un rond cu privirea de jur imprejur. Ce tot astept?

Mi s-a parut.

Degetele imi sunt degerate. Nu le mai simt. Au o culoare vinetie. In curand cred ca va trebui sa merg la un chirurg. Nu exista tratament pentru stadiul acesta iar asa nu-mi folosesc la nimic. Mai mult ma incurca. Nici aburul sufletului nu-l mai simt.
Si totusi... doare atat de tare....

Uneori, cand ploua

Imi lipesc tampla de geam si ascult. E liniste pe strada. Se aude doar sunetul ploii peste frunzele aurii, ce imbraca pamantul. Picaturile mangaie cu o tandrete inimaginabila copacii goi si....cad. Se preling trist, din ram in ram, pentru ca atunci cand ating pamantul sa se auda sunetul scurt al caderii, apoi ecoul frunzei galbene. Liniste.

Ce greu este sa urci si cat de usor poti aluneca.

As vrea atat de mult sa pot calca ploaia. Cu talpile goale sa umblu as vrea, cu fiecare picatura sa ma indrept putin cate putin spre inalt, cu fiecare vis sa zbor. Si sus... sus sa pot tine cerul intr-o mana si sa-l invart dupa bunul meu plac. As mangaia norii, m-as scalda in razele soarelui, as trimite o stea tuturor celor dragi apoi m-as ghemui in curbura lunii, as inchide usor pleoapele si as adormi. Peste toate s-ar asterne tacerea noptii.

Ridic privirea spre inalt parca implorandu-l sa nu mai prabuseasca picaturile grele peste sufletul meu. Norii se aduna in buchete de flori fumurii, desenate parca pentru mine. E tarziu.

Cupola lumii ma priveste tacut. Imensitatea apasatoare imi trezeste o lacrima calda pe obraz. In urma ei lasa o dara pe foaia de sticla pentru ca cerul sa nu o uite. Se zbate sa iasa pentru a se contopi cu toate celelalte. Geamul se infioara de frigul de afara.

Trece cu dragoste nemarginita peste buzle mele care tresar ca si cand s-ar fi trezit dintr-un somn adanc. Mi-e tare sete. Trupul mi-e infometat de tristetea de afara si sfuletul imi arde. Un dram de sare imi incanta gustul.
Se desprinde tacuta de obraz si intr-o fractiune de secunda atinge podeaua. Am sentimentul ca aud sunetul marii intr-o scoica. Valurile se lovesc cu putere de stanci si revin iar, si iar, pana se asterne tacerea.

A fost doar o picatura de roua.

Cat de dor o sa-mi fie de toata aceasta minunatie. Cat de dor.... Cat de dor...