Imi trec prin fata ochilor mii de amintiri. Unele sunt numai ale mele, altele poate apartin altor suflete, iar altele construiesc premisele pentru ceea ce se numeste déjà vu.
Din cand in cand mai intorc capul dupa vre-o gara a carei insemnatate nu mi-e clara insa am sentimentul ca ar fi trebuit ca trenul sa opreasca si acolo. Dar nu, imi spun... daca trenul ar fi trecut pe aici, cu siguranta as fi vrut sa cobor. Trec mai departe.
Oare cate gari exista pe lumea asta? Cate sunt cele mai frumoase? Si pentru ce sunt construite daca trenurile nu se opresc niciodata aici?
Probabil pentru ca amintirea lor sa dureze o viata intreaga.
Stiu ce veti avea de spus, insa as vrea sa cobor la statia numita Copilarie. E o statie frumos colorata, cu multe buburuze pe aripile carora poti zbura, iar cerul este mereu senin deasupra ei. Cred ca am trecut de mai multe ori prin dreptul ei de mi-o amintesc atat de bine. Parca as avea imaginea ei intiparita in suflet nu pe retina. Ceva imi spune ca e mai mult decat o poza.
Oricum ar fi, e o pata de culoare printre statiile gri, prafuite de vreme, murdare, cu caramizi si dale sparte, sine furate de trecatori si mesaje vulgare pe pereti. Cosurile de gunoi se afla la locul lor si nu vezi cersetori pe peron. De asa numita respiratie controlata cu atasament care-ti ingesuie mintea intr-un coltisor mic, mic de tot nu a auzit inca nimeni pe aici. Si nu trebuie sa purtam la noi acele etichete cu care suntem insemnati de societate, ca oile la stana, ca sa nu ne pierdem unii de altii (mai mult unii de unii decat unii de altii).
Ma tot gandesc ce mult mi-as fi dorit sa cunosc mai putin din aceasta lume. Sau macar sa stiu despre ea atat cat trebuie astfel incat sa fie putin mai multe lucruri bune decat rele. Balanta s-ar inclina intr-un mod incredibil de natural inspre +∞ si calatoria asta chiar ar ar avea un rost.
Clipe pline de tot inaltul imi stariue in minte. Nu exista nici un fel de legatura intre ele insa au ceva al lor, ceva special, ceva cald, bun, minunat. Inchid ochii si am o senzatie de bine. Dintr-o data parca nu as mai fi furnica de pe talpa trecatorului grabit. Ma simt ca si cand as pluti pe un norisor de puf si toti ai mei m-ar privi de acolo de sus cu caldura. Altfel nici nu ar putea fi. E bine.
Ceva imi spune ca am mai trecut si prin alte statii frumoase cu siguranta. Trenul a incetinit si am putut vedea pe geam in tihna locuri unde timpul niciodata nu se opreste. Altfel de unde atatea poze in mintea mea? Uneori am impresia ca sunt diapozitive care-mi sunt proiectate in fata ochilor vrand-nevrand.
Data viitoare am sa trag semnalul de alarma.
No comments:
Post a Comment